demos&kratos

Democraţia disipează ideile de dreptate , adevăr, justiţie, libertate (ideile generale pe care se construiesc ideologiile), le fărîmă în mii de bucăţele, relativizîndu-le şi împrăştiindu-le , dîndu-le spre gestionare diferitelor instituţii; dacă democraţia a reuşit ceva în această direcţie este că nu mai avem de-a face în sistemele democratice cu ideea unitară de dreptate, adevăr, justiţie, libertate etc., nu mai avem de-a face cu clasica luptă dintre bine şi rău (toate aceste idei sunt implicate în această luptă, direct sau indirect, deoarece altfel n-ar fi putut să se dezvolte şi să capete forţă), ci avem de-a face cu o luptă a contextelor; relativizarea acestor idei, atît de absolute în secolul trecut se datorează tocmai importanţei pe care a căpătat-o contextul în lumea nouă; astfel s-a născut un mic paradox al societăţii moderne; spre deosebire de societatea veche unde ideile mari, ca şi cauzele, erau absolute, dar nu universale, în societatea modernă ideile de adevăr, dreptate, libertate etc.,(cele impuse de societatea non-religioasă), s-au universalizat, dar nu mai sunt absolute; s-au universalizat prin contextualizare. Să luăm ca exemplu dreptatea; spunem că oriunde dreptatea este acceptată ca o idee sau ideal nobil de urmărit şi stabilit; spre deosebire de regimurile democratice în regimurile totalitare sau clasice dreptatea era văzută îndeosebi sub aspectul absolut: era absolută pentru că numai divinitatea era dreaptă şi apoi în cazul regimurilor totalitare era absolută pentru că numai cei care deţineau puterea împărţeau dreptatea sau erau cei drepţi; democraţia a instituit uzul noţiunii de dreptate la nivelul cotidianului, ea fiind accesibilă oricui şi fiind o rezultantă firească a acţiunilor umane; astfel ea a devenit universală, nemaifiind absolută, totuşi, ca un nou mic paradox ea şi-a păstrat anumite caracteristici vechi şi anume prin contextualizare ea capătă prerogative imperative, de necesitate; de aici şi slăbiciunile acestui sistem politic.