despre exercitarea drepturilor

”Trebuie să te chinui mult pentru exercitarea puterii și mai e necesar și mult curaj. De aceea există atâția oameni care nu-și valorifică dreptul propriu, pentru că acesta este un fel de de putere, iar ei sunt prea leneși pentru a exersa! Bunătatea și răbdarea, așa numin virtuțile care acoperă acest defect.” (Friedrich Nietzsche, Călătorul și umbra sa)

despre libertate si disciplina

pentru a se dezvolta copiii au nevoie de libertate; pentru a se forma oamenii au nevoie de disciplina, de-aceea oamenii tinjesc dupa libertate, pentru ca aceasta le aduce aminte de copilarie, dar libertatea nu este o garantie a succesului;

Planuri de viitor

Hitler – Planuri de viitor[1]

<<Iulie 2, 1942, seara

“…mutarea tirolezilor din sud în Crimeea n-ar presupune dificultăţi fizice, în nici un caz dificultăţi psihologice. Tot ceea ce ar trebui facă ar fi o călătorie pe jos pe un rîu german, Dunărea, şi acolo ar fi…”

Septembrie 8-9, 1941, noaptea

„(În soluţionarea spaţiului rus) fermierii Reich-ului ar trăi în localităţi extraordinar de frumoase. Funcţionarii şi autorităţile germane ar avea clădiri splendide, iar guvernatorii ar avea palate. În jurul birourilor se vor construi acele lucruri necesare menţinerii vieţii. Oraşele vor fi înconjurate, înr-un perimetru de aproximativ 20 la 25 de mile, de sate frumoase, conectate între ele de cel mai bun sistem de drumuri. Dincolo de faptul că va fi o altă lume, îmi doresc să-i las pe ruşi să trăiască cum vor ei. Doar că vom fi stăpînii lor. Apoi, în caz de revoluţie, tot ce vom trebui să facem este să aruncăm cîteva bombe asupra oraşelor lor şi aventura se va sfîrşi. O dată pe an vom conduce o trupă de Kirghezes prin Berlin şi le vom umple imaginaţia cu ideea de putere şi măreţia monumentelor sale…”>>

                                                                    Picker[2], Hitlers Tischgespräche[3], pp 143 şi 429

            Fragmentele de mai sus, surprinse de către dactilograful neoficial[4] al lui Hitler, trebuie subordonate teoriei generale, ce bîntuia imaginarul politic nazist şi anume conceptul-teorie de spaţiu vital (Lebensraum)  Din această teorie îşi trage seva ceea ce a fost cunosc  sub denumirea de Planul general pentru est (Generalplan Ost). Tot acestei discuţii trebuie să-i circumscriem şi teoria lui Hitler conform căreia slavii nu ar face parte din rasa superioară, ci sunt nişte suboameni[5]. Pentru a pune în context şi mai bine ar trebui să amintim că discuţia de mai sus se poartă în situaţia în care realitatea de frontul de est este în favoarea germanilor, iar Hitler avea speranţe mari în ceea ce priveşte o victorie împotriva ruşilor. Relatarea datată pe 8-9 septembrie 1941[6] este făcută chiar în ziua în care trupele germane încep blocada Leningradului, de unde se poate deduce şi euforia vorbitorului, iar cea de-a doua relatare se produce în timpul cuceririi Sevastopolului de către trupele germane.

            Generalplan Ost[7] a vizat identificarea acelor spaţii necesare construirii imperiului de o mie de ani, precum şi a modului cum poate fi realizat acest lucru. Încă din Mein Kaft, Hitler spunea că singura expansiune teritorială logică este către est, către Rusia[8], pentru asigurarea unui „spaţiu suficient pe acest pămînt”[9] naţiunii germane. Au existat două părţi ale planului: una care viza un viitor imediat, un Plan mic[10], care era pus în aplicare pe măsură ce erau cucerite statele din est, astfel planul pentru Polonia a fost elaborat imediat ce a fost cucerită şi s-a trecut şi la implementarea lui. Totodată a existat şi un Master Plan, cunoscut sub denumirea de Grosse Planung, care urmărea obiectivele pe termen lung, ce ar fi fost implementat după ce Germania ar fi cîştigat războiul într-un orizont de timp de 25-30 de ani. Generalplan Ost prevedea eliberare uni teritoriu vast spre est prin expulzări repetate a populaţiei locale (circa 31 de milioane de persoane în decurs de 25 de ani), aplicarea soluţiei finale evreilor, în felul acesta reuşind să se construiască spaţiul vital naţiunii germane. În ceea ce-i priveşte pe ruşi aceştia nu ar fi putut fi „lichidaţi”, fie din incoveniente tehnice, fie că acest lucru ar creat probleme de natură economică şi politică, în schimb s-ar fi aplicat o „cernere rasială”, adică elementele valoroase din punct de vedere rasial ar fi fost recuperate de către germani prin supunerea în timp unui „proces de germanizare”, iar prin extragerea acestor elemente valoroase din rîndul poluţiei slave aceasta ar fi decăzut genetic, ruşii ar fi devenit proşti şi apatici şi-ar fi pierdut iniţiativa şi în felul acesta ar fi devenit persoanele docile, sclavii ideali de pe plantaţiile fermierilor germani. Concomitent s-ar fi încercat şi un proces de distrugere a vitalităţii naţiunii slave, care reprezenta un pericol pentru naţiunea germană, în opinia liderilor nazişti, prin încercarea de reducere a natalităţii şi prin creşterea mortalităţii în rîndul populaţiei în sensul că nu s-ar fi intervenit pentru controlul şi tratarea bolilor. Conform planului din Europa de Est ar fi fost expulzaţi circa 50 de milioane de oameni , care ar fi fost înlocuiţi de circa 8 milioane de colonişti în decurs de 30 de ani[11].

            De ce-ar fi vrut nevoie germanii de Lebensraum, spaţiu vital[12]?

            Conform teoriei elaborate de către Friedrich Ratzel, cel care a lansat acest termen în lumea teoriilor geopoliticii clasice germane, popoarele pentru a se dezvolta au nevoie de spaţiu vital, iar întreaga istorie a omenirii nu este decît o luptă între popoare pentru cucerirea acestui spaţiu. Friedrich Ratzel a utilizat frecvent expresia Volk ohne Raum (popor fără spaţiu) atunci când aprecia neatingerea încă de către germani, a spaţiului vital. Kjellen a proiectat şi posibilele configurări politice europene. Acestea urmau să îmbrace forma reprezentărilor pan-etnice sau geopolitica pan-etniilor. Atât în lucrarea din 1914 (Die Ideen von 1914), cât şi în aceea publicată postum (Die Grossmächte  ), el s-a arătat încredinţat că sub impulsurile interne ­ generate din Mittelpunkte[13] ­ trei corpuri rasial etnice urmau să se impună în Europa: Uniunea Latină (sub pecetea vechii Rome), capabilă prin varianta sa ibero-spaniolă să cuprindă şi America Latină, Mitteleuropa, care urma să devină o lume a germanicilor, respectiv Pan-ideea slavă. Ultima, găsea Kjellen, trebuia contracarată de pan-ideea germană prin Drang nach Osten[14].

            Cel care v-a apropia şi mai mult teoria spaţiului vital de ideologia nazista va fi Karl Haushofer[15] Conform acestei teorii lui Hauhofer în lupta între state va supravieţui cel mai bine înzestrat[16], adică acela care va avea cel mai întins teritoriu. Germani trebuie să dispună de un teritoriu îndestulător pentru a supravieţui. El a concluzionat că prin difuziunile culturale (pan-idei  pan-gândire) geografia politică lumii s-a configurat sub forma mai multor pan-organisme: Pan-Europa, care spera să devină germană; Eurafrica (bazinul Mediteranean şi nordul Africii), care urma să intre sub controlul Pan-Europei; Pan-Rusia, o citadelă care ocupa imensul spaţiu dintre Elba şi Amur; Pan-Pacific, arie ce urma să fie disputată de Japonia cu puterile coloniale europene şi S.U.A.; Pan-America şi Pan-Islam, zona Orientului Mijlociu. În condiţiile în care Marea Britanie şi S.U.A. dominau  prin interese  comune   întreaga Emisferă Occidentală, Haushofer s-a arătat convins că, doar o alianţă contrabalansatoare a Germaniei cu Rusia  chiar şi Sovietică  şi Japonia putea asigura ţării sale supravieţuirea ca mare putere[17].

Acum revenind la Generalplan Ost, după ce i-am stabilit contextul ideatic în care se dezvoltă, acesta reprezintă pentru germani o şansă de a se reabilita în faţa istoriei, după ce fusese înfrîntă în primul război mondial şi acceptase condiţii umilitoare de pace. Planul Ost reprezintă o startegie de recuperare a naţiunilor germanice şi integrarea lor în marea familie a germanilor. Acest lucru nu înseamnă o diminuoare a presiunilor rasiale, ci mai degrabă o nuanţare a poziţiei Germaniei învingătoare faţă de această chestiune, care i-ar fi putut provoca neplăceri în special în planul politicii externe. Liderii nazişti[18] ajunseseră la concluzia uluitoare că deviza pentru care militau ei şi care reprezenta centrul politicii germane de expansiune "Volk ohne Raume" (popor fără spaţiu), avea să devină "Raume ohne Volk" (spaţiu fără popor) şi astfel imperiul de 1000 de ani s-ar fi aflat în pericol.

Avem de-a face cu o utopie în distopie.

Bibliografie:

1.      Adolf Hitler, Mein Kampf, traducere ?, ed electronică;

2.      Albert Speer,  În umbra lui Hitler, Memorii, trad. Ion Nasatasia şi Şerban Nastasia, 1997, vol I, ed electronică;

---

[1] The nazy years, A documentary history, ed Joachim Remak, ed. Prentice- Hall International, London, 1969, cap. <<Occupation: Hitler plans the future>>, pp 127-128.

[2] Henry D. Picker (n.1912, Wilhelmshaven- d. 1988, Starnber); din 1930 membru al NSDAP, studii de drept absolvite în 1936 la Universitatea Christian-Albrecht din Kiel. În 1951 publică o serie note ce cuprindeau convorbirile pe care le purta Hitler in jurul mesei  şi care surprind după unii specialişti destul de bine modul cum gîndea Führe-ul : “Să îi examinăm realizările. Fiul unui mic funcţionar austriac, cu o educaţie precară, un şomer neurotic rătăcitor prin mahalele Vienei, apare în Germania ca un străin şi, în cea mai neagră perioadă a acesteia, declară că poporul german poate, fără ajutor şi împotriva dorinţei învingătorilor lui, nu numai să-şi recapte teritoriile pierdute, dar şi să cucerească Europa. În plus, declară că el va fi acela care va realiza acest miracol. Douăzeci de ani mai târziu a fost atât de aproape de a reuşi încât restul lumii a considerat un miracol faptul că a reuşit să-i reziste.Astfel, dacă vrem să-i descoperim mintea, trebuie să penetrăm dincolo de cortina groasă a evidenţelor superficiale, şi să mergem direct la conversaţiile particulare, "discuţiile în jurul mesei.” , Din introducerea scrisă de către istoricul englez Hugh Trevor-Roper .

[3] Convorbiri în jurul mesei (germană: Hitlers Tischgespräche) reprezintă o colecţie de conversaţii particulare şi declaraţii ale lui Adolf Hitler, făcute de obicei în timpul mesei de prânz cu alţi lideri nazişti. La îndemnul lui Martin Borman, şeful Cancelariei partidului şi secretar personal a lui Hitler, persoană deosebit de influentă în partid, Heinrich Heim s-a apucat să noteze pe un bloc notes ţinut pe genunchi discret discuţiile pe care le purta Hitler; notele au fost dactilografiate de către H. Picker, iar după război acesta şi-a publicat notele sale, în ’51, iar pe cele ale lui Borman le-a publicat separat Francois Genoud. Pentru fiecare memo un original a fost pregătit, din nou acasă revizuite şi corectat.Versiunea finală a unui original a fost pregătit cu două copii carbon (indigo?). Primul a fost semnat şi predat în custodia Bormann. Fiecare copie era însoţită de către o notă secretă şi trimisă soţiei sale pentru a fi păstrată în siguranţă. Gerda Bormann 1945, a luat toată arhiva în Tirolul de Sud. Acolo, un oficial al guvernului italian a luat asupra întregului stoc şi l-a vândut mai târziu la Francois Genoud, Lausanne. Oricum s-au creat multe controverse în jurul acestor note.

[4] “Ca să lase posterităţii dovada că el lua întotdeauna deciziile cele mai bune, Hitler adusese, încă de la sfârşitul toamnei lui 1942, stenografi de la Reichstag, legaţi prin jurământ. Aceştia stăteau la masa şedinţelor de Stat-Major şi aveau sarcina să consemneze tot ce se discuta”.  Albert Speer,  În umbra lui Hitler, Memorii, trad. Ion Nasatasia şi Şerban Nastasia, 1997, vol I, pg.  146 (Albert Speer a fost ministrul al Înarmǎrii şi Producţiei de război pentru al treilea Reich. El şi-a asumat responsabilitatea pentru faptele naziştilor din timpul războiului fiind condamnat la 20 de ani de închisoare în procesul de la Nürmberg)

[5] Idem, op. cit., pg 146

[6] Asediul Leningradului, sau Blocada Leningradului, a fost o confruntare militara din cel de al Doilea Razboi Mondial, prin care trupele Germane si Finlandeze au incercat cucerirea orasului Leningrad. Asediul a inceput in data de 8 septembrie1941 si s-a incheiat dupa 872 de zile, in 27 ianuarie 1944.

[7] Documente care să ateste în mod direct existenţa unui astfel de plan nu există, însă în mod indirect existenţa lui a fost dovedită şi datorită unui memorandum elaborat de către directorul Oficiului Central consultativ pe probleme de politici rasiste al Partidului National Socialist, dr. Eich Wetzel. Responsabil pentru elaborarea acestui plan a fost dr. Hans Ehlich

[8] “Viitorul politicii noastre externe nu stă într-o orientare spre vest sau o orientare spre est, ci într-o politică a Răsăritului în sensul dobîndirii gliei necesare poporului nostru german”, Mein Kampf, pg 474.

[9] Mein Kampf, pg. 457.

[10] Actiunea "Sabia-Plugul-Leaganul" a fost declansata in 1942 in Polonia ocupata. Ea a debutat in regiunea Zamosc.

[11] Se făcea o trimitere la Statele Unite ale Americii, unde coloniştii i-au eliminat pe indienii băştinaşi, iar pe plantaţiile lor au adus sclavi de culoare.

[12] Statul ca formă a vieţii (în germană: Der Staat als Lebensform) este una din principalele lucrări ale geopoliticianului suedez Rudolf Kjellen  (1864-1922), om politic, politolog si jurist suedez, cel care introduce in anul 1899 termenul de geopolitica in discursul public. Principala sa lucrare este scrisă în anul 1916 şi publicată în 1917 la Editura Teubner din oraşul german Leipzig. În această carte Kjellen dezvoltă conceptul de spaţiu vital lansat de Friedrich Ratzel şi face o sistematizare a ştiinţei geopolitice. Conform teoriei lui Kjellen statul se manifestă precum un organism (lebendiger Organismus), căruia îi trebuie spaţiu să se dezvolte.

[13] Nucleu etno-politic de la care statul primordial începe să se dezvolte

[14] Înspre Est sau Extinderea spre Est

[15] Karl Haushofer (n. 1869 - d.1946), un apropiat al lui Rudolf Hess încă de dinaintea luării puterii de către nazişti în Germania. A reuşit să instituţionalizeze studierea geopoliticii, să facă din ea o disciplină de sine stătătoare, e drept în cadrul statului nazist.

[16] De aici i se trage şi titulatura de darwinist

[17] Aşa se explică şi poziţia lui faţă de războiul dus de către Hitler împotriva Rusiei. El se va arăta deziluzionat de politica dusă de către Hitler, care nu era conformă cu teoria sa.

[18] Îndeosebi Himmler, cel care avea să devină marele colonizator al estului.

Democraţia, singura opţiune (numai democraţia?)

(note de lectură)

            “În fine, ceea ce interesează este că libertatea progresează”. Aceste cuvinte au fost spuse de către Jean-Francois Revel în primele pagini ale lucrării sale , “Revirimentul democraţiei”[1]. Acest “în fine” explică foarte bine situaţia în care se afla democraţia după căderea sistemului totalitar de tip comunist. Democraţia nu reuşise să se impună datorită virtuţilor sale excepţionale, ea se impusese pentru că reuşise să supravieţuiască războiului. Era singurul combatant pe frontul acesta larg al confruntărilor ideologice care rămăsese în picioare, iar alegerea care s-a făcut nu putea fi alta decît cea logică, trebuia să se aleagă învingătorul, democraţia. Dar ceea ce era remarcabil pentru tabără învingătoare era faptul că această victorie era recunoscută de însăşi liderii ţărilor comuniste[2], dar aceasta învinsese nu pe cale ideologică, ci pe o cale “practică” (să o numim astfel, dacă se poate). Celelalte sisteme politice totalitare fuseseră decredibilizate de către intelectuali, atît ai vestului cît şi ai estului, aşa încît la căderea comunismului Fukuyama[3] a putut vorbi, fără nici o umbră de îndoială, de sfîrşitul tuturor ideologiilor şi de victoria fără drept de tăgadă a democraţiei: “punctual final al evoluţiei ideologice a omenirii şi universalizarea democraţiei liberale occidentale ca formă finală de guvernare umană “[4]-( sbl.n.).

            Vîrful de lance, cel care a străpuns pîcla deasă a ideologiei comuniste, era economia de piaţă, prosperitatea, bunăstarea oamenilor. Sistemele comuniste îşi dovediseră ineficienţa economică, erau falimentare, economia nu mai putea pe de-o parte susţine ideologia sistemului, pe de altă parte economia comunistă nu putea ţine pasul cu economia de piaţă, motorul din spatele ideologiei liberale. Apoi sistemul capitalist a fost mult mai  seducător, mai strălucitor, pentru “ţările emergente”[5] din lumea a treia, care au ales capitalismul în locul sistemului communist. Concluzia autorului este una clarificatoare:

            “Aşa încît democraţia a scăpat nu atît sistemului de autoapărare – (…) – cît datorită neaşteptatei dezagregări a forţelor care-şi propuneau să-l distrugă”[6]

            Dar “în fine” este bine că libertatea progresează şi că atunci cînd sistemul comunist a căzut a găsit pe poziţie sistemul democratic[7] şi nu vreun regim autoritarist sau vreun alt tip de regim totalitar. Pentru că libertatea sau “libertăţile” nu sînt captivele sistemelor democratice, ci sînt forme de guvernare, să le spunem autoritare sau diferite de democraţie care nu confiscă decît puterea politică, dar unde autonomia individuală nu este înăbuşită, unde spiritul este liber să se dezvolte, under individual “scapă” puterii politice[8]. Pentru că eronat s-a legat această problemă a libertăţii doar de libertatea de a alege şi a fi ales, pentru că

            “ libertatea oamenilor dintr-o ţară nu depinde doar de maniera în care e trasată puterea – votul universal, în speţă; ea depinde în egală măsură de modul în care se exercită această putere, odată preluată”[9]

şi această miopie se datorează comunismului, pentru că noi am ajuns să judecăm democraţia doar ca un sistem opozabil comunismului şi, mai nou, oricărei forme de totalitarism[10].  Pentru  libertate contează prea puţin dacă cineva a fost ales în mod democratic (adică prin vot neconstrîns şi secret), dacă acesta după aceea, folosindu-se de prerogativele puterii „poate oprima şi ignora voinţa comună, minţind şi călcînd totul în picioare!”[11]. Libertatea nu este un produs electoral, pentru că „democraţia electorală nu e în chip necesar totuna cu libertatea, dacă nu i se adaugă şi alte garanţii”[12]. Pentru că, spune Revel, politicienii indiferent de orientare politică nu au vocaţia libertăţii[13], cel mai mare coşmar al lor fiind acela în care „ar putea să existe undeva un fragment de spirit uman ce scapă sferei politice de control, colectivului, mulţimii, adică sferei lor; bănuiala asta-i scoate din minţi”[14]. Fiecare politician este un mic tiran. Pentru a combate acest pericol trebuie lărgită autonomia individului, pentru că nu foloseşte la nimic alegerea liberă a conducătorilor, dacă se pierde autonomia societăţii, a individului, dacă societatea civilă este devorată, diversitatea este înnăbuşită[15].

             O societate normală este tocmai acea societate în care toate aceste atribute ale individului liber sunt încurajate să se manifeste şi să se dezvolte. Este ceea ce comuniştii includ, în opinia lui Revel, sub deviza <<clişeul liberal>> care reprezintă

            “ imaginea societăţii normale (sbl. aut.), legătura normală dintre stat şi societate, chiar atunci cînd acel stat nu este unul democratic (subl.aut.), adică atunci cînd  puterea politică nu este aleasă liber”[16].

iar, dacă ar fi stabilim un raport şi să calculăm gradul sau nivelul de libertate într-o societate ar trebui să vedem “numărul de oameni care se simt relative autonomi în cuprinsul ei , ca şi numărul domeniilor de activitate, ori recreere, în care ei pot acţiona din liberă iniţiativă”[17] şi-aş adăuga eu gradul de libertate este dat şi de numărul de activităţi non-lucrative, de acele activităţi care implică în grad mare divertismentul.

            În opinia lui Revel, totalitarismul este un sistem anormal, pentru că el nu vizează o anumită „normalitate funcţională şi organică”, comunismul, de exemplu, nu a avut niciodată vreun grad democratic[18], chiar dacă el a fost proclamat campionul democraţiei, în sensul că prin dictatura proletariatului şi lupta de clasă, se atingea maximul de democratizare la care putea aspira o societate. Totalitarismul este patologic[19] şi degenerativ. În totalitarism statul se transformă într-un infirmier pentru individ, care ajunge din cauza ideologiei, propagandei, restrîngerii autonomiei personale, a libertăţilor naturale să se comporte asemenea unui bolnav de alzheimer, care uită treptat lucrurile care-l definesc, care îi creează individualitatea, uită deprinderile şi competenţele civice şi sociale, care-l definesc ca cetăţean liber, pînă ajunge în situaţia în care uitîndu-se în oglindă nu se mai recunoaşte, uită să se hrănească, statul prelîndu-i toate funcţiile sociale[20]. Patologia totalitară reprezintă „suprimarea tuturor libertăţilor în numele democraţiei totale”[21].

            În această lumina democraţia reprezintă singura alegere normală în care individul (indivizii) are posibilitatea să-şi exercite libertăţile, adică „acele activităţi a căror iniţiativă e situată dincolo de stat, sau de administraţie, originea ei nefiind, în principal, adaptarea la o decizie de stat sau administrativă”[22]. Aceste libertăţi presupun şi cunoaşterea binelui, dar şi voinţa pe care o are fiecare de a alege binele în cunoştinţă de cauză[23].

            Dar această ultimă afirmaţie ne transformă pe toţi cetăţenii liberi în apostoli ai democraţiei şi nimic nu dăunează mai mult democraţiei decît ca cetăţenii să se transforme în apostoli/apologeţi ai democraţiei. Democraţia nu este întruchiparea perfecţiunii, ea este accesibilă oricui şi perfectibilă; democraţia nu este totalitară, nu funcţionează pe principiul totul sau nimic; democraţia nu este uniformizatoare, ea este iubitoare de diversitate şi trebuie să existe nu ca alternativă la totaliatrism, ci ca manifestare a normalităţii.

---

[1] Jean-Francois Revel, Revirimentul democraţiei, trad. Dan C. Mihăilescu, ed. Humanitas, 1995, pg 14. (lucrarea apare în euforia generală provocată de căderea regimurilor comuniste din europa de est şi revenirea la sistemele politice democratice)

[2] Idem, op. Cit., pg 16

[3] J.-Fr. Revel nu este de acord cu teza susţinută de către Fukuyama: „cred că liberalismul s-a revelat ca fiind cel mai bun sistem politic şi social cunoscut pînă azi şi că toată lumea şi-a dat seama de acest adevăr”, idem, op. cit., pg. 35.

[4] Apud Jean- Francois Revel, Revirimentul Democraţiei, pg. 25-26, Francis Fukuyama, „Sfîrşitul istoriei”, The National interest, nr 16, 1989

[5] Termenul are mai mult o conotaţie economică, iniţial s-a folosit termenul de “piata emergenta” fiind introdus de catre Antoine W. van Agtmael (Banca Mondiala) in anul 1981 in cadrul unei conferinte ce avea loc in Thailanda. Totuşi ca orice concept şi acesta a evoluat, astăzi înţelegîndu-se prin  “emergent”, asa cum considera si Ashoka Mody in lucrarea “What is an emerging market?”, se refera la tari cu o volatilitate ridicata si care se afla in tranzitie, confruntandu-se cu modificari de natura economica, politica, sociala si demografica.

[6] Idem, op cit, pg 22

[7] „Cînd discutăm despre apărarea democraţiei, eu cred că cei mai mulţi dintre noi au în vedere apărarea libertăţii. Realizăm astfel că formele şi instituţiile democratăce îşi află sensul lor ultim şi esenţial în păstrarea şi lărgire libertăţii omului”, John H. Hallowell, Temeiul moral al democraţiei, trad. Costică Brădăţan, ed Paideia, Bucucreşti (f.a.)

[8] Este amintit în sprijinul acestei idei sistemul politic din Mexicul erei coloniale, Jean-Francois Revel, Revirimentul democraţiei, pp 35-37

[9] Idem, op. cit, pp 36-37

[10] „ Ceea ce falsifică democraţia în sec XX-lea este, aşadar, obişnuinţa de a gîndi totul prin raportare la totalitarism”, idem, op. cit., pp 38-39

[11] Idem, op. cit. pg. 37

[12] Idem, op cit, pg 45

[13] Excepţie fac cei liberali, în opinia autorului, dar acest lucru nu face decît să întărească o regulă şi am mari rezerve şi faţă de acest lucru pentru că cetăţean cu adevărat liber este doar acela care te votează.

[14] Idem, op. cit , pg 40. Şi Aristotel sublinia că cetăţeanul nu poate exista în afara sferei politice.

[15] Idem, op cit, pp 40-41.

[16] Idem, op cit, pg 40

[17] Idem, op cit, pg 45

[18] Idem, op cit, pg 39

[19] „Esenţa patologicului este totalitarismul”, ide, op cit, pg 42

[20] “Omul tiranic şi statul tiranic nu sunt decît produsele finite ale unei degenerări progressive care începe atunci cînd ambiţia uzurpă domnia raţiunii”, John H. Hallowell, Temeiul moral al democraţiei, pg. 92 .

[21] Jean-Francois Revel, Revirimentul democraţiei, pg 50.

[22] Idem, op cit, pg 48

[23] „Libertatea impune atît cunoaşterea binelui cît şi voinţa de a alege binele odată ce l-ai cunoscut”, John H. Hallowell, Temeiul moral al democraţiei, pg 93.Dar această ultimă afirmaţie ne transformă pe toţi cetăţenii liberi în apostoli ai democraţiei

martin luther king - citat

"Ştim din experienţă dureroasă că libertatea nu este cedată in mod voluntar de opresori; ea trebuie revendicată de cei opresaţi." (martin luther king)

poporul

"poporul este greu de multumit si usor de manipulat" (andrei plesu)

Spectatorul angajat

Există o aură mitică ce înconjoară activitatea intelectuală a acestui important personaj[1] al secolului XX, care cu consecvenţă şi luciditate a condamnat ambele totalitarisme care au provocat atît de multă durere şi suferinţă în secolul trecut. Mulţi îi reproşau că aproape întotdeauna avea dreptate, circulînd chiar şi o butadă care făcea trimitere la acest fapt, dar şi la relaţia încordată care exista între el şi Jean-Paul Sartre: „Mai bine să greşeşti împreună cu Sartre, decît să ai dreptate alături de Aron”[2]. Acum cînd putem judeca cu responsabilitate şi ajutaţi şi de mersul evenimentelor istorice, dacă ţinem cont şi de perioada în care a scris Raymond Aron, putem spune nu numai că a avut dreptate, dar că a judecat şi bine timpul istoric în care a trăit. A fost şi spectator, pentru că altfel nu şi-ar fi putut scrie cărţile, dar s-a şi angajat, pentru că altfel nu s-ar fi putut considera om.

Seria de cărţi[3] din care face parte şi lucrarea „Democratie et totalitarisme”[4], reprezintă o colecţie de prelegeri ţinute de către Raymond Aron, la Sorbona, în perioada 1955-1958. Cursurile ţinute aveau ca obiect al cercetării „societatea industrială”. Ceea ce ne îndeamnă Raymond Aron să facem este că pentru a înţelege un text trebuie să faci apel la un alt text, putem folosi acest îndemn al lui ca şi axiomă de lucru în cazul lucrării de faţă, pentru a înţelege un lucru trebuie să faci apel la acel lucru de mijloc, care asigură trecerea între lucrul de dinainte şi cel de după. R. Aron, aminteşte de fiecare dată în debutul fiecăruia din cele trei lucrări, că fiecare lucrare poate fi citită individual, avînd propria sa autonomie, dar pentru a o înţelege mai bine trebuie să o studiezi pe cea de dinaintea sa sau pe cea de după, iar atunci cînd mergi la cea de dinainte realizezi că acesta te trimite la cea de dinainte. Astfel se creează impresia unei serii de lucrări în act, care permanent se află în lucru şi se modifică în funcţie de cititor, de timpurile istorice ale prezentului, chiar de apariţia lor editorială într-o ţară sau alta. Autorul te forţează să participi la jocul său, să empatizezi cu teoria sa, să fii înăuntru pentru a înţelege intenţiile şi motivele celuilalt. Intenţiile şi proiecţiile operei trebuie înţelese printr-o Einfühlung[5], adică „printr-o intropatie asemănătoare celei prin care, în viaţa de zi cu zi, înţelegem intenţiile şi motivele celuilalt”[6]. Dacă ne continuăm acest scurt excurs despre metodă, Ricoeur afirmă ceva mai încolo în lucrarea sa, cu referire la Aron, că pe latura înţelegerii istoriei metoda sa reprezintă un protest antipozitivist, iar înţelegerea nu este posibilă fără o „autoimplicare a istoricului însuşi, a subiectivităţii sale”, de unde istoria sau procesul înţelegerii istoriei ne apare ca o „extindere a înţelegerii celuilalt”[7].Pentru autorul francez „realitatea istorică este echivocă şi inepuizabilă”[8]. Acest dute-vino între diferitele lucrări ale trilogiei lui R. Aron, face parte din efortul istoricului „de detaşare spre obiectivitate”:

„Această dialectică a detaşării şi a aproprierii tinde să consfinţească nu atît incertitudinea interpretării cît libertatea spiritului (la care istoricul participă în calitatea sa de creator), ea dezvăluie scopul autentic al ştiinţei istorice, aceasta, asemenea oricărei reflecţii este, ca să spunem aşa, atît practică cît şi teoretică”[9]

la acest efort de obiectivare fiind făcut părtaş cititorul, care intră astfel într-o relaţie dialectică cu opera lui Aron, propunîndu-i-se astfel de către autor o metodă de lectură activă, dramatică, care-l forţează pe lector să fie şi părtaş şi spectator la spectacolul (istoria) cărţii, pentru că:

„Existenţa umană este dialectică, adică dramatică, deoarece acţionează într-o lume incoerentă, se angajează în pofida duratei, caută un adevăr care fuge, fără altă asigurare decît o ştiinţă fragmentară cu o reflecţie formală”[10].

Chiar în interiorul lucrărilor funcţionează o anumită dialectică a cercetării: pe de-o parte există o anumită confruntare dialectică între cele două regimuri analizate – regimurile pluripartidice şi cele monopartidice, dar şi o permanentă pendulare între teorie şi realitate.

A căuta cea mai bună lectură a textului se intersectează cu dorinţa autorului de a găsi cel mai bun regim de organizare a societăţii, din perspectivă teleologică, care să răspundă cel mai bine conduitei spontane a oamenilor, a căuta cel mai bun regim care răspunde unor particularităţi culturale şi istorice, care a dat naştere acelor instituţii care s-au adaptat cel mai bine la „particularităţile unei constelaţii istorice singulare”[11]. Această analiză a societăţii industriale are ca reper finalitatea pe care şi-o propune societatea industrială şi anume, orice societate industrială îşi proprune ca scop prosperitatea, pentru că :

„în orice societate industrială, pe termen lung, dezvoltarea sfîrşeşte prin a favoriza întreaga populaţie”[12].

Studiul iniţiat de către Aron nu este o cercetare pozitivistă, aşa cum am şi arătat, în care cercetătorul luîndu-şi distanţa necesară, protejat de instrumentele disciplinei sale, cunoaşte faptele fără a interfera cu ele, apoi dezvoltîndu-se un proces cognitiv-mecanicist, acesta le poate expune reflectînd în felul acesta realitatea. Metoda sa are valenţele unei metode critice de factură kantiană. În concluzii el îşi afirmă preferinţa pentru un regim constituţional, pluripartinic[13].

Vorbind despre cel mai bun regim politic autorul acestei analize a societăţii industriale, ambele regimuri şi cel democratic şi cel totalitar sunt încadrate de către acesta în categoria societăţii industriale, schiţează şi funcţiile esenţiale ale ordinii politice moderne. Există o funcţie administrativă: „să asigure pacea între cetăţeni şi respectarea legilor”[14] şi mai există şi o funcţie legislativă şi executivă de gestionare a relaţiilor cu celelalte colectivităţi, de redactare a legilor, de promulgare etc.

Dar dacă ambele regimuri sunt „societăţi industriale”, care mai devreme sau mai tîrziu vor aduce progresul şi bunăstarea socială, ce le deosebeşte sau ce face ca un regim să fie mai bun decît altul? Ceea ce le deosebeşte, la o primă citire, fiind, după Raymond Aron, „organizarea puterilor publice”[15]. Dar indiferent de organizarea puterilor politice un regim politic ca să-şi îndeplinească funcţiile sale el trebuie să-şi reprezinte proprile sale ideluri şi să le transmită propriilor cetăţeni, în felul acesta el urmărind să-şi asigure legitimitatea şi aderenţa cetăţenilor la obiectivele sale, care sunt subscrise ideologiei sale. Fiecare regim îţi are propriile sale obiective, obiective care de cele mai multe ori izvorăsc din problemele epocii sau din ideologia creatoare a puterii politice[16]. Ideologia comunistă impune primatul economiei, în schimb ideologia occidentală impunea primatul politicii, a drepturilor şi libertăţilor individuale[17]. Dar dincolo de toate aceste avataruri ideologice ambele regimuri se confrunta cu aceleaşi probleme pentru a-şi impune ideologie, deoarece pentru a crea un stat condiţia esenţială ca acesta să funcţioneze este să i se găsească funcţionari capabili care să-l administreze în acord cu ideologia sa. Pentru că „statul modern este mai întîi de toate o organizaţie administrativă”[18].

Apar totuşi cîteva diferenţe între funcţionarii unui stat modern democratic, în cadrul acestora funcţia administrativă este neutră politic, la eşaloanele inferioare, dar cu cît se urcă în ierahia funcţionărească această neutralitate dispare, în societăţile totalitare această neutralitate a funcţionarilor chiar şi de la niveluri inferioare este greu de menţinut, pentru că în aceste regimuri un singur regim deţine monopolul activităţilor politice legitimă[19], iar statul la un moment dat se confundă cu partidul…….

Societăţile moderne se disting prin faptul că personalul politic[20] este specializat adică este constituit din oameni care se ocupă doar cu politica, iar şefii politici sunt aleşi numai după nişte metode prin care se separă elita politică de alte elite sociale[21].

Pentru a înţelege mai bine afirmaţiile autorului francez trebuie să facem apel la lucrarea sa anterioară „Lupta de clasă”, în care analizează raporturile dintre elitele conducătoare şi ideologia căreia i se supun. Trei teorii consideră Aron că sunt viabile în această discuţie, teorii care ne conduc de la teoria claselor la teoria puterii, pentru că întotdeauna, cum susţinea şi Tocqville, societăţile vor fi guvernate de către oligarhii. Prima teorie, cea a marxiştilor, susţine că clasele sociale se află permanent în lupta pentru putere, de unde doctrina că această luptă va înceta atunci cînd una dintre ele, în speţă proletariatul va prelua puterea şi va conduce în numele clasei muncitoare. O altă teorie, cea a sociologilor empirişti, susţine că o minoritate socială exercită întotdeauna controlul puterii. Cea de-a treia teorie ce-şi are rădăcina în consideraţiile lui Machiavelli, susţine că distinţia principală ce ar trebui operată nu ar trebui să fie între clasele sociale ci între „masa guvernată şi minoritatea guvernantă”[22].

Pentru a analiza aceste premise de lucru face apel la August Comte care împarte puterea Între temporal şi spiritual. Între cele două neexistînd limite clare, dar ceea ce este clar pentru a conduce trebuie fie să constrîngi, fie să convingi. Următorul argument este dat de către teoria lui Dumezil care a stabilit că societăţilor indo-europene le este specific o triplă împărţire a societăţii: preoţi, războinici şi lucrători. În societatea industrială valoarea supremă este reprezentată de către muncă (Hegel) şi există trei tipuri de poziţii de conducere: o poziţie este ocupată de către deţinătorii puterii spirituale, o altă poziţie este ocupată de către militari sau poliţie, iar cea de-a treia fiind ocupată de către „conducătorii muncii colective”[23]. Societatea capitalistă se distinge printr-o permanentă rivalitate între cele trei tipuri de conducere, iar societatea totalitară (sovietică) se distinge printr-o încercare de unificare. Aceasta fiind şi principala opoziţie între cele două regimuri politice. Analiza este mult mai sofisticată şi nu-i este locul aici, dar dacă ar fi să facem o sinteză brutală, ar reieşi că între cele două regimuri politice nici la nivelul elitei conducătorae nu sunt atît de diferite, pentru că echivalentul omului politic occidental este activistul comunist; primul este supus intereselor electoratului care l-a ales, cel de-al doilea fiind supus dogmelor partidului[24]; activistul are o legitimitate revoluţionară, iar omul politic de tip occidental are o legitimitate electorală[25].

„Categoriile principale[26] se găsesc pretudindeni (…) gestionarea mijloacelor de producţie, administratorii, conducătorii politici şi conducătorii de mase nu pot să nu existe (…) societatea industrială nu se poate lipsi nici de unii, nici de alţii”[27].

În societate capitalistă proprietarii mijloacelor de producţie sunt şi gestionarii acestora, cel puţin teoretic, pentru că în practică lucrurile sunt mai complicate[28]. În comunism „gestionarii mijloacelor de producţie sunt, teoretic, reprezentanţii întregii colectivităţi şi nu se separă de funcţionarii de stat”[29].

În gîndirea marxistă există o luptă permanentă pentru putere între cele două clase sociale: burghezia şi proletariatul[30]. În capitalism puterea este controlată/exercitată de către burghezie, în comunism proletariatul va prelua puterea printr-o mişcare revoluţionară, va desfiinţa burghezia prin naţionalizarea proprietăţilor, a capitalului şi trecrea acstuia în proprietatea proletariatului, adică a tuturor.

Burghezul „este acel om care nu lucrează cu mîinile, care nu se află în contact direct cu materia şi care nu se află în relaţie decît exclusiv cu alţi oameni”[31]. Conform acestei definiţii clasa conducătoare este inclusă în categoria burgheziei, pentru că ea nu lucrează în fabrici, nu ia contact cu materia brută şi se află exclusiv în relaţie cu oamenii. În acord cu această definiţie toate societăţile industriale au o clasă care corespunde acestei descrieri, fie ea societate capitalistă, fie ea societate comunistă. Dar o altă definiţie utilizată de către Andre Siegfried, ne arată o altă perspectivă, potrivit acestuia burghezul este acel individ care deţine rezerve, „care nu depinde în ceea ce priveşte existenţa sa zilnică de venitul muncii sale”[32]. În societatea occidentală acest lucru este evident, diferenţele pe considerenta de venit sunt acceptate ca făcînd parte din cultura occidentală, de fapt acesta fiind şi motorul economiei occidentale, care poate fi considerată la o privire superficială, miezul civilizaţiei occidentale. Dar şi la sovietică exista o clasă socială, în interiorul clasei sociale a proletariatului, care cumulează privilegii şi diferenţe de venit, dar această deosebire este acceptată uşor deoarece „ţine de funcţie, nu de avere”[33].

În cea de-a treia accepţie, a lui Machiavelli, cei care exercită în realitate puterea sunt capitaliştii, cei care deţin mijloacele de producţie. În teoria machiavellică importante nu sunt atît avantajele economice obţinute în exercitarea puterii, ci cea care contează cu adevărat în această ecuaţie este puterea însăşi. O minoritate luptă pentru a deţine şi controla puterea, în uzul propriu-zis al puterii. Şi ce altceva fac revoluţionarii comunişti atunci cînd preiau puterea – sunt un grup minoritar care prin forţă au preluat puterea, care s-a organizat şi a relizat o revoluţie economică şi socială. Dar pentru a închide discuţia, noţiunea de clasă conducătoare într-o societate industrială, fie ea democratică, fie ea comunistă, această „noţiune de clasă conducătoare maschează mai curînd problema decît o lămureşte”.

„Analiza claselor sociale conduce la aceea a categoriilor conducătoare, iar studierea acestora din urmă cere la rîndul ei analizarea regimurilor politice”[34].

Toate societăţile sunt guvernate de un număr mic de oameni. Regimurile democratice fiind oligarhii plutocrate (bancheri, antreprenori, industriaşi)[35], iar regimurile totalitare fiind oligarhii ideologice. Într-o societate democratică elita care doreşte să participe la putere se organizează într-un partid politic, de unde şi definiţia dată de R. Aron regimurilor pluripartidice, acestea fiind „regimurile în care există o organizare constituţională a concurenţei paşnice pentru exercitarea puterii”[36], în opoziţie cu societăţile monopartidice, unde monopolul politic legitim este acordat unui singur partid. Acest monopol se justifică politic prin reprezentativitate autentică a clasei muncitoare şi în al doilea rînd prin misiunea istorică, obiectivul istoric propus. Regimurile totalitare sunt identificate de către R. Aron prin prisma a cinci elemente definitorii: în primul rînd fenomenul totalitar apare acolo unde se acordă mînopolul activităţilor politice unui singur partid; în al doilea rînd partidul este înarmat cu o ideologie, care îi conferă o aură de autoritate absolută, ideologie care cu timpul devine biblia după care statul îşi va desfăşura activitatea; în al treilea rînd, statul pentru a împărtăşi şi cetăţenilor adevărul său ideologic îşi rezervă un dublu monopol acela al mijloacelor de constrîngere şi pe cel al mijloacelor de convingere (televiziune, radio, presă scrisă, care sunt comandate de către stat); în al patrulea rînd, activităţile economice şi profesionale sunt controlate de către stat, devenind parte integrantă a acestuia, iar activitatea acestora este influenţată de către ideologia statului, care reprezintă adevărul acestuia; în al cincilea rînd, orice insucces economic devine o greşeală ideologică, prin extensie un atentat la misiunea istorică a partidului şi a statului, un sabotaj[37].

Construcţia unui stat fie le democratic sau totalitar respecta in mare aceleaşi reguli de funcţionare: indiferent de ideologia sa statele trebuie administrate pe aceleaşi reguli de funcţionare, le trebuie funcţionari profesionişti, fie ei înregimentaţi ideologic sau nu, care să aplice regulile de funcţionare, le trebuie un aparat birocratic specializat. Indiferent de ideologia sa acel sistem trebuie să se legitimeze, să capete aderenţa cetăţenilor săi, să fie condiderat legitim, iar acest lucru se obţine fie prin vot liber fie printr-o mişcare revoluţionară. Indiferent de mijlocul cum se obţine legitimitatea, pentru a se obţine acest lucru este necesar ca regimul politic aflat la putere să propună cîteva obiective care să mobilizeze masele, acestea trebuie să fie nu numeroase, dar în aparenţă uşor de atins, pentru a nu crea ambiguitate.Ceea ce desosebeşte regimurile democratice de regimurile totalitare este aparentă lipsă de eficienţă a acestora, spun numai aparentă ăentru că pe termen lung, aficienţa şi corectitudinea administrativă şi ideologică a regimurilor democratice a fost demonstrată, însă pe termen scurt eficienţa regimurilor totalitare este demonstrată cu brutalitate, prin modul ieftin (costă puţin economic) şi uşor cu care reuşesc să-ţi implementeze măsurile administrative. Cred că aici este pericolul pe care-l sesizează R. Aron, în faptul că oricînd un stat democratic poate cădea, se poate transforma într-un stat totalitar, pentru că mecanismele de administrare şi funcţionare a oricărui stat modern sunt în esenţă aceleaşi, ceea ce le diferenţiază fiind obiectivele şi ideologia. Regimurile totalitare sfîrşesc prin a construi o societate din cetăţeni-experţi ideologici, în schimb regimurile democratice au tendiţa de dezideologiza viaţa publică, construind o societate de oameni liberi de orice ideologie.

O concluzie care nu-mi aparţine şi pentru a spulbera orice urmă de îndoială:

„În epoca noastră, suntem obligaţi să alegem între cei aleşi şi dialecticieni(….) Toate societăţile industriale sunt eterogene şi eterogenitatea nu poate să dispară, presupunînd că ea va dispărea vreodată, decît într-o fază ulterioară, cînd resursele colective ar permite să se atingă o anumită egalitate economică şi în consecinţă, o anumită omogenitate socială. Pînă atunci adevărul omenesc al unei societăţi este comunicarea, acordul, rivalitatea sau conflictul. Or, pentru ca societăţile eterogene să accepte dialogul între grupuri, între alegători şi aleşi şi între guverne trebuie nu numai unul dintre grupuri să nu pretindă că deţine adevărul suprem, ci, cel puţin, că nici unul să nu aibă suficientă putere pentru a impune prin forţă supunerea în faţa adevărului pe care îl consideră suprem. Dialogul ar înceta dacă nimeni nu ar mai aspira la adevăr. El încetează de asemenea în clipa în care un om sau un grup dobîndesc capacitatea de a face obligatorie pentru toţi propria lor versiune a adevărului”[38].

---

[1] Raymond Aron s-a născut la 14 martie 1905 la Paris. În 1924 intră la Ecole normale superieure, unde se împrieteneşte cu Jean-Paul Sartre. După o perioadă didactică în Germania se întoarce în Franţa unde îi urmează la catedră lui Sartre la universitatea din La Havre. În 1938 ăşi susţine teza de doctorat Introduction a la philosophie de l’histoire. După război este editorialist la Combat, Fogaro şi Express. Este profesor la Institut d’estudes politiques din Paris (1945-1954) şi Ecole nationale d’administration (1945-1947), devine titular al catedrei de sociologie a Facultăţii de Litere din Paris (1955-1967), director de studii la secţiunea a VI-a a Ecole practique des hautes etudes (1960-1978) şi professor la College de France (1970-1978).

[2] Valdimir Tismăneanu, Noaptea totalitară, ed. Athena, 1995, pg 132.

[3] Dix-huit lecons sur la societe industrialle , tradusă la noi 18 lecţii despre societatea industrială, trad. Simona Ceauşu, ed. All Education, Bucureşti, 2003, precum şi La lutte de classes. Nouvelles lecons sur la societe industrialle, apărută la noi Lupta de clasă. Noi prelegeri despre societatea industrială, trad. Giuliano Sfichi, post. Dan Pavel, ed Polirom, Iaşi, 1999.

[4] Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism, trad. Simona Ceauşu, ed. All Educational, Bucureşti, 2001.

[5] Termenul a fost lansat de psihologul german Theodor Lipps la 1885, pentru a denota experienţa estetică achiziţionată la contemplarea artelor plastice, în mod special a sculpturii. Literalmente, Einfuhlung înseamnă „a te simţi în" (ein-, în , -fuhlung, sentiment)

[6] Paul Ricoeur, De la text la acţiune, ed Echinox, Cluj, 1999, trad. Ion Pop, pg 164.

[7] Idem, op. Cit., pg 164.

[8] apud Paul Ricoeur, Memorie, istorie, uitare, trad. Ilie Gyurcsik şi Margaret Gyurcsik, ed. Amarcord, pg. 410, Raymond Aron, Introduction a la philosophie de l’histoire, Paris, Gallimard, 1938, Introduction, pg 120.

[9] apud Paul Ricoeur, Memorie, istorie, uitare, trad. Ilie Gyurcsik şi Margaret Gyurcsik, ed. Amarcord, pg. 410, Raymond Aron, Introduction a la philosophie de l’histoire, Paris, Gallimard, 1938, Introduction, pg 121

[10] apud Paul Ricoeur, Memorie, istorie, uitare, trad. Ilie Gyurcsik şi Margaret Gyurcsik, ed. Amarcord, pg. 410, Raymond Aron, Introduction a la philosophie de l’histoire, Paris, Gallimard, 1938, Introduction, pg 350

[11] Prin cel mai bun regim a nu se înţelege cel mai bun în sens moral, ci acel regim care se distinge prin eficienţă decizională şi prosperitate, respectînd totodată şi libertatea individuală.

[12] Raymond Aron, Lupta de clasă, trad. Giuliano Sfichi, ed. Polirom, Iaşi, 1999, pg. 95

[13] Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism, trad. Simona Ceauşu, ed. All Educational, Bucureşti, 2001, pg. 266.

[14] Idem, op. cit, pg 47.

[15] Idem, op cit, pg. 25.

[16] Marxismul, de exemplu, îşi subordonează toate acţiunile unui obiectiv final, care este suprimarea claselor. În acest sens ideologia este creatoare.

[17] Idem, op cit, pg 22.

[18] Idem, op cit, pg 49.

[19] Idem, op cit, pg 59.

[20] Omul politic se defineşte în viziunea lui Aron prin legitimitate, nu prin competenţă. (idem, op cit, pg 50)

[21] Idem, op cit, pg 51

[22] Raymond Aron, Lupta de clasă, trad. Giuliano Sfichi, ed. Polirom, Iaşi, 1999, pg 107

[23] Idem, op cit, pg. 107

[24] „Conform marxismului, mîntuirea omenirii are loc în istorie”, idem, op cit, pg. 109.

[25] A se vedea, op cit, pp 108-116.

[26] Categoriile ce se detaşează în cadrul societăţii industriale: preoţii (reprezentanţii religiei tradiţionale) şi intelectualii (oameni de ştiinţă, purtători de cuvînt); conducătorii politici, aflaţi în relaţie cu funcţionarii (administratorii) şi şefii armatei sau poliţiei; managerii, care au capacitatea de a organiza şi conduce; conducătorii de mase şefii de partide sau liderii de sindicat. (op cit, pg. 111)

[27] Idem, op cit, pg. 117.

[28] Am în vedere aici socităţile listate la bursă şi administrate de către manageri independenţi, profesionişti sau de către societăţi specializate.

[29] Raymond Aron, Lupta de clasă, trad. Giuliano Sfichi, ed. Polirom, Iaşi, 1999, pg 117

[30] Idem, op cit, pg 118

[31] Idem, op cit, pg. 121

[32] Idem, op cit, pg 122

[33] Idem, op cit, pg 123 : „În uniunea sovietică, directorul unei întreprinderi de stat primeşte un salariu ridicat, însă el îşi asumă nişte responsabilităţi şi aduce un serviciu hotărîtor comunităţii; opinia publică acceptă ca el să beneficieze de unele privilegii în schimbul contribuţiei aduse binelui comun”

[34] Idem, op cit, pg. 127.

[35] Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism, trad. Simona Ceauşu, ed. All Educational, Bucureşti, 2001, pg. 97

[36] Idem, op cit, pg 56

[37] Idem, op cit, pp. 212-213

[38] Raymond Aron, Lupta de clasă, trad. Giuliano Sfichi, ed. Polirom, Iaşi, 1999, pg 238.