-Studiu de caz –

„Semnificaţia politică a portretelor din naosul bisericii Stăneşti (Vâlcea)”[1]

În studiul său despre biserica din Stăneşti, Vâlcea[2], Ştefan Andreescu porneşte de la poziţia specială pe care o ocupă portretele logofătului Tudor din Drăgoieşti şi soţiei acestuia jupîniţa Dimitra, în raport cu portretele ctitorilor bisericii Giura logofăt şi soţia sa Vilaia. Biserica, a cărei pictură a fost terminată pe data de 28 octombrie 1536, dupa cum reiese din pisanie, este construită din cărămidă, formă dreptunghiulară[3], ceea ce a condus către ipoteza că aceasta ar fi fost iniţial o biserică de curte boierească, căreia în decursul timpului i s-au adus modificări de formă, care însă nu au alterat picturile originare.

Ceea ce i-a atras atenţia autorului este poziţia privilegiată a portretelor logofătului Tudor şi soţiei sale, care nu este nici ctitor, nici donator, nici proprietar al locului, portretul său aflîndu-se pe peretele vestic al naosului, în raport cu portretele ctitorului Giura logofătul şi soţiei sale Vilaia, care sunt împinse în plan secund, în opinia autorului, conştient, în pronaos, pe peretele de nord vest. Realizînd acest lucru autorul propune o interpretare politică, ideologică[4], considerînd că avem de-a face „cu un protest tăcut” al boierului Giura faţă de gestul domnului Radu Paisie (1535-1545), din porunca căruia a fost tăiat Tudor logofăt pentru „rea hiclenie”[5]. „Consemnarea imediată în această formă neobişnuită a unui fapt de natură evident politică are caracterul de unicat în istoria artei medievale române”[6]

Împreună cu boierul Tudor din Drăgoieşti a mai fost tăiat din ordinul domnului Toma banul din Pietroşani. Ei dispar din documente la începutul anului 1536 pe 4 ianuarie, unde numele lor apare pentru ultima dată în hrisovul emis de către sfatul domnesc[7].

Rezolvarea problemei pe care ne-o pune autorul studiului se găseşte în anul 1535 cînd boierii s-au gîndit să-l ridice domn pe Radu, călugăr şi egumen al mănăstirii Argeş, cunoscut şi sub numele de Radu Paisie, Paisie fiind numele său de călugăr. În acel an „boierii au venit la sfânta mănăstire Argeşul de au luat pre egumenul Paisie şi l-au rădicat domn.Şi i-au schimbat numele, de i-au zis Radu vodă”[8]. Acesta îi urma la tron lui Vlad Vintilă, care fusese înlăturat de la putere de către boieri printr-un complot, complot ce se pare fusese încuviinţat de către Mehmet paşa de la Nicopole[9]. Ne aflăm în plină perioadă de expansiune a Imperiului Otoman sub domnia lui Suleyman Magnificul (1520-1566), perioadă în care toate statele cu care se învecinează imperiul sunt supuse presiunii politice şi militare. Astfel că orice mişcare politică din Ţara Românescă trebuia aprobată de către turci, în concluzie şi alegerea lui Radu Paisie de către boieri trebuia validată de către otomani. Problema este elucidată de către Şt. Andreescu pe baza unui citat din Nicolaus Olahus din lucrarea Hungaria, redactată în anul 1936: „Petru de la Argeş, unchiul meu…..mi-a scris zilele acestea din Ungaria că a fost pus domn în Transalpina, de către Muhamet, paşă al sultanului turc. Cînd era pe tron, după cîtva timp, a fost trimis cu armată de către turci, un lat domn din familia adversă ca să ia tronul, după ce-l fi alungat pe el. Dar el, afdlîndu-se între cele două armate, l-a provocat la duel pe adversarul său, l-a rănit şi l-a dat jos de pe cal, însă, cînd voia să-l omoare, baronii munteni... recurcînd la perfidie, au eliberat pe cel învins, l-au prins pe le însuşi, i-au tăiat nasul şi l-au izgonit. Totuşi el speră în îndurarea lui Dumnezeu, că, alungînd un uzurpator, va spăla ruşinea cu armele şi va pune iar mîna pe tron prin vitejia sa”[10]

Interpretarea acestui text oferită de către autor este aceea că într-o primă fază alegerea lui Radu Paisie, alesul boierilor, nu a fost acceptat de către turci, el bucurîndu-se iniţial numai de sprijinul paşei Mehmet de la Dunăre. Poarta numeşte un alt domn pe tron[11] care însoţit de către un corp de oaste turcesc îl alungă pe Radu Paisie de pe tron. „Baronii munteni” de care vorbeşte documentul sunt identificaţi ca fiind Tudor logofăt din Drăgoieşti şi Toma ban din Pietroşani. Înlănţuire evenimentelor este astfel rezumată de către autor: 8 ianuarie Suleyman Magnificul revine la Istanbul din expediţia din Irak; boierii îi adresează o jalbă[12] în care îi cer să-l numească domn pe Radu Paisie, alesul ţării însă sultanul nu dorea să îndeplinească cererea turcilor şi datorită faptului că acesta considera că ţara nu avea nici un drept să aleagă domnul fără ştirea sa, după cum reiese dintr-un document – 18 aprilie - 15 mai 1531, transmis către regele Sigismund al Poloniei, în care sultanul susţinea că domnii Moldovei şi Ţ. Ro. sunt „sclavii mei şi tributari şi posesiunile lor, încorporate între celelalte posesiuni ale noastre”[13], interzicînd domnilor români să mai trimită ambasadori, orice contact diplomatic trebuind să fie făcut prin intermediul Porţii, în consecinţă sultanul numeşte un alt domn, care este trimis cu oaste otomană să preia tronul, are loc incidentul care îl opune pe Radu Paisie - pretendentului, apoi trădarea boierilor, Radu Paisie se refugiază în Transilvania, se întoarce cu ajutor şi-şi recapătă tronul; între timp la poartă marele vizir Ibrahim este înlăturat prin strangulare de la putere şi înlocuit cu Ayas paşa, ceea ce uşurează călătoria domnului la Istanbul în vara anului 1536, în scopul de a obţine actul de confirmare din partea sultanului; acesta va sosi în toamna anului 1536 – 29 noiembrie.

Ne aflăm într-o perioadă destul de confuză, perioadă în care societatea politică a vremii este împărţită între doua tipuri de ideologii – o ideologie antiotomană, care mai credea în ideea de cruciadă antiotomană şi ideologia filo-otomană, care urmărea, nu atît o supunere oarbă faţă de poartă, cît mai ales conservarea autonomiei[14] ţării şi înlăturarea pericolului ca aceasta să fie transformată în paşalîc.[15] Apoi mai exista şi atitudinea duplicitară a domnitorilor[16], care vrînd să-şi salveze domnia duceau o politică de supunere faţă de poartă, la vedere, iar pe ascuns încheiau tratate secrete cu ţările creştine, cochetînd cu ideea de cruciadă[17], iar atunci cînd îşi asumă această ideologie pe faţă ei vor fi înlăturaţi fie de poartă, fie de către boieri cu acordul porţii.

Urmînd această linie de interpretare ideologică deschisă de către autorul studiului mai trebuie spus că Tudor logofăt şi Giura logofăt erau recunoscuţi în cercurile curţii domenşti, dar şi de reprezentantul Porţii, ca făcînd parte dintre filoturci[18]. Raporturile acestea dintre domn şi boieri pe fondul expansiunii Imperiului Otoman sunt caracterizate astfel de către Andrei Pippidi : una este politica marii boierimi, a celei vechi „pentru care principatele ar trebui să rămînă state de mîna a doua, semidependente, schimbînd numai, dacă se poate, obligaţiile faţă de Poartă cu vasalitatea faţă de o putere creştină…Cealaltă politică a caracterizat pe acei domni….care au simţit nevoia de a reglementa, pe plan intern, raporturile cu boierii în modul cel mai favorabil autorităţii centrale”[19]. În cazul supus discuţiei avem de-a face cu un raport de forţe şi dupa cum spunea Foucault, “orice raport de forte este un raport de putere”. Avem de-a face cu o punere în scenă a puterii, pentru că spaţiul bisericii este un spaţiu public, iar în cazul nostrum este locul în care “puterea se pune in scena”. Astfel ca intre spatiu, ca loc al punerii in scena a puterii si puterea, ca raport de forte ce capata o forma exista o legatura istorica. Spatiul/scena are o functie integratoare, pe de-o parte, pentru ca toti membrii societatii participa, fac parte din spectacolul puterii, pe de alta parte in cadrul spectacolului rolurile difera, iar “tensiunea teatrala” creata intre personaje poate dezvalui relatiile de putere; pe de alta parte spectacolul public oferit de către Giura logofăt are si functie de auto-cunoastere, explicitara si normative, pentru ca dezvaluie fiecarui participant locul si, totodata, “il fixeaza”, din punct de vedere social impacindu-l totodata cu statutul sau social, incercind sa rezolve si o problema de identitate culturala.

Dacă acceptăm această interpretare trebuie amintită şi concluzia la care ajunge autorul studiului “tabloul din naos, înfăţişîndu-l pe Tudor logofăt şi soţia lui Dimitra, elogia…sacrificial acestui boier în slujba ţării – moartea lui se datora, aşa cum prea bine ştia Giura, încercării pe care o făcuse de a evita încă un conflict cu Poartă”[20].

Însă, dacă acceptăm această cheie interpretativă. În studiul său cu privire la mănăstire Plăviceni[21], Paul Cernovodeanu dădea o explicaţie puţin diferită unei situaţii aproximativ asemănătoare. Mănăstire Plăviceni ctitorită în 1648 de către boierul Dragomir (mare ban între 1641-1643[22]) are pictate pe pereţii săi o serie de 19 portrete votive în care sînt incluse şi portretele ctitorilor. Ceea ce-I atrage atenţia autorului este prezenţa în suita de tablouri a clucerului Radu Buzescu, prezenţă greu explicabilă la Plăviceni, deoarece nu este nici ctitor, nici donator, nici proprietar, ipoteza emisă fiind aceea că “acesta este zugrăvit acolo doar din motive de prestigiu, fiind boier de seamă şi înrudit cu Vilaia băneasa, mătuşa mare a ctitorului Dragomir vornicului”[23]. Se pare că nici la Stăneşti n-am fi prea departe de o astfel de asociere la ctitorie pe bază de prestigiu şi rudenie pentru că Vilaia soţia ctitorului Giura logofăt era mătuşa soţiei lui Tudor logofăt, Dumitra sau Dimitra, cum apare uneori, de pe unul Manea a lui Mogoş, pentru că Maria fiica lui Giura logofăt era verişoară cu Dumitra, aşa cum reiese din documente ale Buzeştilor[24].

---

[1] Studiul apare în lucrarea Stefan andreescu, Perspective medievale, Bucureşti, Nemira, 2002. Problema a mai fost abordată de către autor în MO, an XX (1968), nr. 1-2, pp 77-80 sub numele “Identificarea portretelor din naosul bisericii la Stăneşti (Vâlcea)”, dar şi în revista “Amfitetru”, 1967, an II, nr 20, p. 331 “Portrete laice necunoscute din veacul al XVI-lea”

[2] Studii despre mănăstirea Stăneşti-Vâlcea au mai fost scrise de către Dan Pleşia, 1965, MO, nr. 5-6, pp. 407-417, „Contribuţii la istoricul m-rii Stăneşti-Vâlcea şi al ctitorilor ei”, precum şi la Carmen Laura Dumitrescu, „O reconsiderare a picturii din stăneşti-Vâlcea”, în Pagini de veche artă românească, vol II, ed, Academiei, Bucureşti, 1972, pp 153-256, studiu aspru criticat de către Ştefan Andreescu, care i-a găsit ample carenţe de documentare şi interpretare.

[3] În secolul al XVI specialiştii vorbesc chiar de către un stil arhitectonic care s-a impus în rîndul bisericilor de curte în Ţara Românească, aceasta şi datorită condiţiilor politice greleş s-a impus un stil arhitectonic mai puţin fastuos, cu materiale mai ieftine, acest lucru fiind ilustrat şi de paramentul (finisajele pereţilor) din material mai puţin pretenţios, uneori din cărămidă, aşa cum este cel de la Stăneşti-Vâlcea. (Cornelia Pillat, Variaţiuni pe teme de artă medievală românească, ed. Vremea, Bucureşti, 2003, studiul „Existenţa bisercilor de plan dreptunghiular în Ţara Românească în sec. al XVI-lea”, pp 231-249, precum şi „Tipologia bisericilor de curte din Ţara Românească”, Ştefan Andreescu, op.cit, pp 195-219. Virgil Cândea această formă de artă „artă funcţională”.

[4] Este foarte greu de aflat intenţia autorului în lipsa unui document, aşa că nu ne rămîne decît să cercetăm inteţia operei

[5] „înaltă trădare”, DIR, B, veac XVI, vol II, nr 340, pg 331 şi nr. 386, pp 368 - 369

[6] Ştefan Andreescu, op. cit., pg 77

[7] Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, ed. Enciclopedică română, Bucureşti, 1971;apud Şt. Andreescu n 3, pg 76Al Ştefulescu, Gorjul istoric şi pitoresc, Tg Jiu, 1904, p. 290 (data pisaniei); Documente privind istoria României, B, Ţara Românească, vol II (1526-1550), Buc., 1951, nr. 191, p. 198 (mai departe se va cita DIR, B) precum şi Ioan-Radu Mircea, Un neam de de ctitori olteni:Boerii Drăgoieşti, Craiova, 1944, pp 6-13

[8] Apud Şt. Andreescu, op cit. p 78, apud Istoria Ţării Româneşti (1290-1690+). Letopiseţul Cantacuzinesc, ed. Grecesu şi D. Simionescu, ed. Academiei, Buc., p. 48 şi 207

[9] Şt. Andreescu, op. cit., pg. 80, apud Letopiseţul Cantacuzinesc, ed. Cit., pp 43-47 şi 206-207

[10] St Andreescu, op cit, pp 77-78 apud Literatura română veche (1402-1647), vol I, ed G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu, Buc, 1969, p. 258

[11] Problema pretendentului la tron nu este elucidată de către istorigrafia românească, cf. nt. 1, pg 85, Şt Andreescu, op cit, acesta înclină spre Ivan Viezure, amintit într-un act din 10 ianuarie 1546 dat de către Mircea Ciobanul (DIR, B, veac XVI, vol II, p 334)

[12] Mustafa A. Mehmed, Documente turceşti privind istoria României, vol I (1445-1774), Buc. 1976, nr. 18, pp28-29

[13] Şt. Andreescu, op cit., p 81, apud Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, Supliment II, vol I, Buc, nr IX, pp 24-27

[14] O autonomie limitată

[15] În timpul lui Radu de la afumaţi, boierii din Ţ. Ro., „sfătuindu-se cu toţii, au găsit aceasta: că nu vor mai putea să se tot bată, ei fiind puţini şi ţara mică, cu un împărată ce au luat şi au cuprins atîtea ţări şi are mulţime de de oameni” şi hotărăsc să facă demersuri la poartă pentru pace; pace pe care o încheie sultanul Suleyman I şi acceptată de boieri „ sultanul să numească domn pe unul dintre românii pe care i-ar avea la el, românii să plătească tribut ca şă mai înainte…..turcii de atunci încolo să nu ai aibă nici o lată putere în acea ţară în afară de acestea” (Şt, And., op. cit, pp 87-88, apud Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţ. Ro., ed. Constantin Grecescu, Buc, 1963, p 40; Călători străini despre ţările române, vol I, Buc., 1968, p 179)

[16] Pe deoparte avem scrisoarea trimisă de către domn Braşovului prin care anunţa vestea ce-a bună – 1536 „steagul şi pacea ce mi-a dat-o împăratul de la Poartă, ca să mi-o aducă domniei mele” (St. Nicolaescu, Documente slavo-române cu privire la relaţiile Ţ. Ro. Şi Mo. Cu Ardealul sec XV şi XVI, Buc, 1905, nr. XXIV, p 63-64); pe de altă parte avem strigătul deznădăjduit al aceluiaşi domn „s-au ridicat necredincioşii turci cu rău asupra noastră, creştinilor, ca să se prăpădească sfînta cinstită cruce şi lege creştină”(Gr. G. Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din Ţ. Ro. Şi Mo. Privitoare la legăturile cu Ardealul, 1346-1603, Viena, 1905- Buc., 1931, pp 341, 348, apud Andrei Pippidi, Tradiţia politică bizantină în ţările române în sec XVI-XVIII, Corint, 2001, pg 109)

[17] Şt. Andreescu, op cit., pg 93

[18] El era cel care ducea haraciul Ţării Româneşti şi-l preda Porţii Fericirii – Şt. And., op. cit, pg.97

[19] Andrei Pippidi, op cit, pg 184

[20] Am putea spune că avem de-a face cu un protesc civic….realism politic..

[21] Paul Cernovodeanu, Mănăstirea Plăviceni, Olt- un monument „genealogic” vitregit, Arhiva genealogică, 1994, nr 3-4, pg 43-60

[22] N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova în sec XV-XVII, ed. Enciclopedică, Buc., 1971, p 170

[23] Cernovodeanu, op cit, pg 47

[24] N. Stoicescu, op cit, pp 34-36