The one

“Scoala din Atena”, Raphael, 1509-1510, Vatican, fresca, perioada renascentista: Platon in centru intr-o mina, cea stinga, duce dialogul “Timaios”, iar cu mina cealalta arata catre cer; Aristotel, peripateticul[1], il insoteste, intr-o mina tine “Etica nicomahica” iar cu cealalta, dreapta, arata catre pamint. Kant va spune mai tirziu, ca si cum ar fi vrut sa surprinda asemeni lui Raphael cele doua directii filosofice initiate de cei doi mari ginditori antici, in deschiderea Concluziilor la “Critica ratiunii practice”, ca “cerul instelat deasupra mea si legea morala in mine”[2]. Sint doua directii, doua tipuri de gindire teoretica ce vor marca secolele care vor urma – idealismul platonician, cu teoria formelor si empirismul, spiritual de observatie, al lui Aristotel, cel care, cu ajutorul ratiunii si al datelor oferite de catre natura, a reusit sa-si desavirseasca teoriile despre univers (metafizica), realitate (fizica) si om si cetate (politica).

Nimic mai fals!

Deosebirile de gindire intre cei doi uriasi ai gindirii filosofice nu sint atit de radicale, asa cum in trecut ne-a lasat sa intelegem filosofia vulgaris. Ambii manifesta un “optimism gnoseologic”, in termini moderni, adica realitatea poate fi explicate rational atit timp cit filosoful ii intelege/descopera esenta rationala. Elementul inteligibil la Platon este ideea, pe cind la Aristotel este “obiectul cunoasterii”, “definitia este conceptual intregit de obiect”, iar la concept ajungem prin cunoastere, insa “conceptual este asadar instrument al cunoasterii, iar continutul ei inteligibil si obiectul cunoasterii este forma” . Deci odata ce se descopera “ideea “ sau “relatia” adevarata, cunoasterea sta in concept nu in sensibilitate[3].

Pentru a reveni la obiectul cercetarii noastre sa spunem ca ambii au fost preocupati de organizarea politica a cetatii. Aceasta preocupare nu izvora numai din ambitia politica a celor doi. Se stie ca Platon a incercat sa-si puna in aplicare ideile din Republica prin intermediul lui Dyonisios cel Batrin, tiran al Siracuzei intre anii 405-368/367 i.e.n. In prima incercare de acest fel el sfirseste ca sclav. In cea de-a doua aventura siracuziana, dupa cum ne povesteste Diogenes Laertios el ar fi cerut acestuia pamint si oameni pentru a pune in realitate ideile din republica, dar si aceasta aventura politica sfirseste prost, fiind pe punctual de a fi ucis. A treia oara, in anul 361 i.e.n., protagonist in postura de tiran este Dyonisos cel Tinar, fiul lui Dyonisos cel Batrin, el doreste sa intervina pe linga acesta pentru a obtine clementa din partea acestuia pentru unchiul sau Dion, unchi al tiranului si prieten si discipol al lui Platon. De aceasta data se alege cu o promisiune neonorata[4]. Dupa cum se stie si Aristotel si-a exercitat talentele pedagogice pe linga Alexandru Macedon. Mai mult printr-o conjunctura, Aristotel fiind fiul doctorului curtii lui Filip al II-lea, acesta ajunge sa-i fie profesor lui Alexandru, aventura sfirsindu-se odata cu moartea lui Filip al II - lea in 336 i.e.n, acesta fiind ucis.

Exista si un alt motor care-i obliga pe antici sa se ocupe de treburile cetatii. Lumea antica impartea gindirea/teoria in trei mari domenii – fizica, etica si logica (aceasta fiind o creatie, ca disciplina structurata, aristotelica). Etica era pentru greci studiul cel mai inalt, deoarece pentru greci filozofia trebuia sa asigure fericirea.

“In toate stiintele si artele scopul este binele, iar cel mai mare se afla in cel mai inalt grad in [5] suverana tuturor, iar aceasta este stiinta politica, iar binele politic este dreptatea, , adica avantajul comun.”[6] ( POL. III, 12, 1282b 14-20)

Ideea apare si in Etica Nicomahica in care statutul politicului in raport cu celelalte discipline este mult mai bine precizat:

“Intrucit politica se serveste de celelalte stiinte practice si, mai mult, ea stabileste prin legi ce trebuie facut si ce trebuie interzis, se poate spune ca scopul ei le imbratiseaza atit de cuprinzator pe cele ale celorlalte stiinte incit acesta poate fi considerat binele uman prin excelenta. Pentru ca, desi, acest bine este acelasi si pentru fiecare individ in parte si pentru cetate in ansamblul ei, este evident mai important si mai desavirsit sa iei asupra ta raspunderea si salvarea binelui cetatii; fara indoiala, este de dorit sa faci binele si unui singur om, dar mai frumos si mai inaltator e sa-l infaptuiesti pentru un popor intreg sau pentru o catate. Acest lucru il vizeaza si cercetarea de fata, ca fiind una de natura oarecum politica” (Etica Nicomahica, 1094b 4-15).

Pentru Aristotel dreptatea era “un fel de egalitate”, in care fiecare primeste atita dreptate cit merita, in sensul ca cel care va fi drept prin natura va primi dreptatea pe care o merita, iar cel care prin natura nu va fi drept de la natura dreptatea sa va fi o dreptate din punct de vedere social si al legii, dar nu si pentru el. Avem astfel cuprinse in aceasta acceptiune a dreptatii – dreptatea ontologica, dreptatea sociala si dreptatea legii, dar si dreptatea etica, ca practica a dreptatii dar si dreptatea morala, ca bine colectiv.

Nici Platon nu se indeparteaza prea mult in Republica de aceasta acceptiune, in prima faza, deoarece spune:

“Dreptatea inseamna ca fiecare om sa se ocupe in stat cu acea singura meserie pentru care a fost pregatit[7], adica fiecare meserie, ca sa poata fi bine indeplinita, va fi ocupatia sigura a celui ce o invata si o practica”[8]

Insa Platon se indeparteaza de Aristotel cind pune ca baza a dreptatii Ideea de dreptate, inclusive statul fiind cladit pe aceasta Ideea de dreptate, el cautind definitia Ideii[9] de dreptate prin ea insasi, nu raportat la altceva, pentru ca asa cum se va vedea la Aristotel dreptatea la acesta este o relatie, se afla intr-un raport cu altceva, in cazul acesta cu constitutia statului. Virtutea este calea de mijloc intre doua vicii, unul provocat de exces , altul provocat de abstinenta, am spune noi astazi, sau insuficienta “fata de ceea ce se cuvine” spune Aristotel.[10] Calea de mijloc este usor de aflat acolo unde gindirea matematica predomina, pentru ca in aceste cazuri elementele obiective determina calea de mijloc. In cazul virtutii ceea ce este mult pentru unul poate fi putin pentru un altul. Deci calea de mijloc “in raport cu noi poate sa fie diferita pentru fiecare, in timp ce morala nu poate sa depina de capriciile fiearuia, pentru ca telul moral este dat in mod obiectiv”[11].

Astfel apare intrebarea legitima la cei doi autori antici cine este “paznicul cetatii”, dupa cum se exprima Platon. In cazul acestuia lucrurile sint clare, cei mai buni paznici ai cetatii sint filozofii[12], pentru ca, dupa cum spune filozoful grec “este imposibil ca poporul sa fie filosof”[13]. Bineinteles, Platon va admite ca numarul adevaratilor filosofi este mic, pentru ca cei care se ocupa cu studiul filosofiei fie nu au inclinatii naturale, adica nu sint dotati de la natura cu memorie buna, rabdare, nu sint inteligenti, au un caracter slab sau daca sint uriti si ei trebuie exclusi de la aceasta onoare, chiar daca aceasta ultima conditie nu era una eliminatorie, totusi pentru un grec cu simtul estetic bine dezvoltat si care avea simtul proportiilor, sintem nevoiti sa admintem ca si aceasta conditie devenea una imperativa.[14]

Cine sint paznicii cetatii? Sint :

“cei care vor parea capabili sa vegheze asupra legilor si institutiilor cetatii” si continua Platon “de preferinta (ii vom pune paznici-n.m.) pe cei care cunosc existenta fiecarui lucru”[15].

Deci avem de-a face cu o anumita competenta a filozofilor pe care acestia, pe de o parte o au ca un dat natural, dupa cum am vazut nu oricine poate fi filozof, iar pe de alta parte aceasta competenta se dobindeste pe doua cai, acestea fiind educatia si experienta. La Platon avem detaliata o tehnica dialectica a “fauririi conducatorilor”. Educatia stind la baza formarii celui ales, care va fi acordata intr-o forma lipsita de constringere[16] “sa nu invete nimic precum un sclav”[17]. Pina la 20 de ani li se ofera tinerilor o educatie eterogena, interdisciplinara, in care se amesteca exercitiile fizie cu studiul stiintelor exacte, muzica si “raporturile dintre stiinte si intre ele si natura a ceea-ce-este”[18]. Toate acestea au rolul de al familiariza pe tinar cu “ceea-ce-este”, dar in felul acesta, pentru ca Platon nu pierde din vedere scopul sau pedagogic, pedagogii vor putea distinge intre spiritele potrivite pentru dialetica si celelalte, intre spiritele sinoptice, care este dialectician si celelalte spirite, care nu au inclinatie spre dialectica[19]. Pentru ca vor urma zece ani de pregatire in arta dialecticii, in care cei alesi ca avind cele mai bune inclinatii in acest sens “ vor fi puternici in stiinte, in razboi si in celelalte activitati prescrise de lege”, iar apoi, la 30 de ani, vor fi retrasi dintre ceilalti tineri si vor fi pusi la “proba dialecticii”[20]. Aici exista un pericol, pe care Platon nu se sfieste sa ni-l aminteasca. Pentru el dialectica este o arma, o arma folosita atit in discutiile private, cit si in cele publice, atunci cind dialectica este uzitata pentru a cuceri puterea. Dar dialectica mai este folosita si pentru a cunoaste adevarul, pentru a-l descoperi si pericolul dialecticii in toate aceste situatii, posibil si-n altele, este abuzul de dialectica. Tinerii comit acest pacat pentru ca nu inteleg puterea dialecticii ca arma si risca ca jucindu-se cu dialectica sa o transforme intr-o imitatie, deci distrug autenticitatea demersului dialectic[21].

Dupa studiul dialectici, insusirea metodelor si rostului dialecticii in cetate, urmeaza ca cei alesi “sa coboare din nou in pestera”, fiind obligate sa indeplineasca sarcinile militare “si toate functiile tinerilor” pentru a capata experienta (timp de 15 ani). Astfel se desprinde din intreprinderea lui Platon faptul ca pe linga insusirea metodelor dialecticii, studiul stiintelor si alte activitati teoretice[22], pregatirea celor alesi, viata acestora, era in sine o metoda dialectica, acestia fiind obligate sa-si confrunte “in sine” cele doua laturi ale existentei cunoasterea stiintifica si experienta.

In jur de 50 de ani, cind cei alesi si-au insusit si experienta necesara guvernarii, cind vor fi trecut cu bine toate probele la care au fost supusi, acestia vor fi competenti sa ocupe functia de “paznici ai cetatii”. Competenta lor este “binele in sine” sau Ideea de Bine pe care o vor utiliza:

“pentru a ordona cetatea, indivizii si propria fire, pe rind, in timpul vietii care le-a mai ramas”.[23]

Toate aceste vor fi posibile atunci cind conducatorii statului vor deveni adevaratii filosofi, pentru ca numai ei vor putinta de aconsidera cetatea “ca pe lucrul cel mai important si mai necesar”[24]

In cazul lui Aristotel lucrurile stau putin altfel, pentru ca nu trebuie sa uitam ca teoria sa are in spate o colectie de 158 de Politii ateniene. Politica lui Aristotel se cladeste pe studiul in amanutime a mecanismelor care guvernau statele ateniene, dar si statele considerate barbare la acea vreme:

“Deoarece am ales sa cercetam care este cea mai buna dintre toate comunitatile politice pentru cei capabili sa traiasca mai ales dupa bunul plac, atunci trebuie cercetate si alte constitutii, de care se folosesc unele dintre cetatile despre care se spune ca au legi bune si despre altele, eventual, despre care se spune si care par a fi bine alcatuite, pentru a vedeace au ele bun si util”[25].

Pentru ca spune stagiritul nu se poate sa nu gasim lucruri in comun la o atenta studiere, dar asta nu trebuie sa ne faca sa tragem concluzia ca lucrurile ar trebui puse la comun, aluzie la Platon. Metoda folosita de el este metoda inductiva cea care il conduce de la particular spre general.

Aceeasi intrebare si-o pune si Aristotel: pe mina cui dam cetatea? cine este cel mai in drept sa ne conduca? Dupa Aristotel cea mai buna constitutie este cea

“in care administratia revine celor mai buni, iar aceasta este cea in care se intimpla ca un anume singular, sau o intreaga stirpe sau o multime sa fie superiori in virtute fata de toti cei capabili sa fie condusi ori sa conduca in vederea celei mai dezirabile vieti”[26]

Avem de-a face, dupa cum continua Aristotel de o necesitate a identitatii intre virtutea unui barbat cu virtutea unui cetatean si cu cea “a celei mai bune cetati”[27]. Identitatea despre care se vorbeste aici este mai bine delimitate intr-un alt pasaj unde se spune ca “identitatea cetatii este relativa la constitutie”[28], adica cea despre care se predica este legea insasi, legile care guverneaza cetatea, pentru ca ne spune Aristotel intr-un alt loc:

“legile ar trebui sa guverneze daca sint bine intocmite, iar magistratul, fie ca este unul fie ca sint mai multi, trebuie sa aiba autoritatea in privinta acestora in cazul in care legile nu sint in stare sa se pronunte précis, deoarece nu este usor sa se clarifice universalul in toate ”[29].

Scopul vietii sociale este acela de a spori numarul barbatilor virtuosi, iar barbatul ales este legea pentru ca el asculta de lege – atit de cea exterioara (legile cetatii) cit si de legea interioara (legile virtutii).

Cel ales este cel care este capabil:

“sa discearna ce e bun si ce e rau atit pentru ei insisi cit si pentru om in gen si credem ca asemenea oameni sint cei apti sa conduca o casa sau o cetate. De aici si termenul prin care desemnam cumpatarea (sophrosyne), intelegind ca calitatea ce salveaza intelepciunea”[30]

Si-l da drept exemplu Pericle. Avem de-a face cu o relatie care pune in armonie inteligenta cu instinctele, pentru ca numai cumpatarea il salveaza pe intelept de excese si fac din el un bun conducator bun. Asa cu apare in Etica nicomahica cel ales pentru Aristotel este omul de bine . Insa unicitatea omului de bine nu este faptul ca el este unic sub aspect cantitativ, ci unicitatea sa este calitativa. Deoarece omul de bine are prieteni in cetate, alti oameni de bine, pentru ca dupa cum arata stagiritul cetatea favorizeaza aparitia barbatilor virtuosi. Prietenia intre oamenii de bines au barbatii virtuosi salveaza cetatea de la demagogie[31].

In incheiere as dori sa amintesc cuvintele unui istoric care spunea urmatoarele referindu-se la scrierile politice ale lui Platon si Aristotel:

“Sub o forma sau alta, astfel de judecati sint commune, ba chiar locuri commune, in scrierile grecesti, intr-o linie neintrerupta macar din secolul al V-lea incoace. Citiva istorice sint de parere ca nu trebuie sa le acordam prea mare importanta, fiindca ele reprezinta numai opiniile unei parti restrinse a populatiei, sin u sint tipice pentru atitudinea de ansamblu a grecilor, care erau in majoritate cultivatori si mestesugari. Primul defect a aestei argumentari consta in faptul ca singura aceasta minoritate a avut importanta in istoria gindirii grecesti, inclusive a celei stiintifice”[32].

Si n-am sa mai continui cu celelalte slabiciuni ale acestei judecati, pe care autorul le expune in continuoare cu aceeasi eleganta.

---

[1] Peripatos, gr. – circulare, du-te vino, alergatura, plimbare, conversatie in timpul plimbarii (Istoria filosofiei, coord. Jacqueline Russ, vol 1, trad. Dan-Cristian Carciumaru. Ed. UniversulEnciclopedic

[2] Critica Ratiunii Practice, Imanuel Kant, trad.

[3] Alte elemente care i-ar putea apropia pe cei doi: ambii propun o “scara a existentelor” cu material pe treapta cea mai de jos si cu “Ideea de Bine”, la Platon sau “Miscatorul Nemiscat”, la Aristotel, pe trapta cea mai sus. Pe de alta parte, aristotel ar fi spus “mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevarul”. Pentru a intelege mai aceasta spusa trebuie amintita o alta despre prietenie: un prieten “este un suflet ce locuieste in doua corpuri” (D. Laertios, Despre vietile si doctrinele filosofilor, trad. CI Balmus, ed. Polirom, 2001, pg. 172)

[4] cf. D. Laertios, Despre vietile si doctrinele filosofilor, trad. CI Balmus, ed. Polirom, 2001, pg. 397.

[5] ή πολιτιχή δύναμις cu sens de φιλοσοφία πολιτιχή; δύναμις conform notei traducatorului are mai mult sensul de aptitudine (Politica, Aristotel, trad. Alexander Baumgarten, ed. IRI, 2001, pg. 477, n. 129)

[6] Politica, Aristotel, trad. Alexander Baumgarten, ed. IRI, 2001, pg. 177

[7] Ca o ironie, pentru noi romanii, aceasta va spune :”Nu i-am ingadui cizmarului sa incerce sa fie si agricultor, testator sau zidar; el trebuie sa faca incaltari, pentru ca munca aceasta sa fie practicata bine in folosul nostru” (Platon, Republica, trad. Dumitru Vanghelis, ed. ANTET, cartea a II-a, pg. 58)

[8] idem, cartea a II-a

[9] Cartea I si II din dialogul republica se ocupa cu aceasta problema

[10] “Egalul reprezintă un fel de „mijloc între exces şi insuficienţă. Numesc mijloc al unui lucru ceea ce se afla la o distanţă egală faţă de fiecare dintre cele doua extreme, fiind unul si acelaşi pentru oricine; iar mijloc în raport cu noi numesc ceea ce nu comportă nici exces, nici insuficienţă şi acesta nu este nici unic, nici acelaşi pentru toţi” (Aristotel, Etica Nicomahica, trad. Stela Petecel, ed. Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1988, 1106b 39-40, pg 40)

[11] Constantin Tsatsos, Filosofia sociala a vechilor greci, trad. Lia Brad, ed Univers, Bucuresti, 1979, pg.224

[12] Idem, Cartea aVI-a, pg. 203

[13] Idem, Cartea a VI-a, pg. 193

[14] Idem, Cartea a VI-a, pg. 238

[15] Idem, Cartea a VI-a, pg. 182

[16] Platon subliniaza ca aceasta nu ar trebui facuta asa cum se intimpla cu sclavii, pentru ca pe de o parte sclavii nu puteau deveni “paznici ai cetatii’, pe de alta parte numai persoanele libere erau cetateni cu drepturi politice in cetatea Atenei.

[17] Idem, Cartea a VI-a, pg. 240

[18] Idem, Cartea a VI-a, pg 241

[19] Idem, Cartea a VI-a, pg 241

[20] Idem, Cartea a VI-a, pg 241

[21] “[…] imitindu-i pe cei care aduc obiectii, o fac si ei, placindu-le precum catelandrilor sa se sfisie si sa muste prin rationament pe toti cei care se apropie de ei” (idem, Cartea a VI-a, pg 243). Aici asistam si la un atac subtil la adresa sofistilor care sustineau ca o idée poate fi sustinuta atit pro-, cit si contra-. In felul acesta, sustine Platon, prin abuzul de dialectica, se discrediteaza filozofia in ochii opiniei publice.

[22] In greaca veche, cuvantul “theoria” insemna a contempla, a specula, a privi obiecte si provine de la cuvantul “theoros”, care inseamna spectator, mai exact “thea”—perspectiva si “horan”—a vedea, deci a avea o perspective, care se obtine numai in urma dialecticii.

[23] Idem, Cartea a VI-a, pg 244

[24] Idem, Cartea a VI-a, pg 245

[25] Politica, Aristotel, trad. Alexander Baumgarten, ed. IRI, 2001, pg. 75 , 1260b 26-34

[26] Idem, pg. 205, 1288a 32-39

[27] Idem, pg. 205, 1288a 39-41; avem de-a face aici cu o identitate ontologica, predicativa cind despre ceva se spune ceva in relatie cu altceva;

[28] Idem, pg. 149, 1276b 10-11

[29] Idem, pg. 177, 1282b 1-5

[30] Aristotel, Etica Nicomahica, trad. Stela Petecel, ed. Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1988, pg 138, 1140b 8-39

[31] Idem , pg 191, 1157a 15-16

[32] M. I. Finley, Vechii greci, trad. Emil Condurachi, ed. Eminescu, 1974, pg. 167