exegeza

despre libertate si disciplina

2011-07-26T01:27:00.000-07:00

pentru a se dezvolta copiii au nevoie de libertate; pentru a se forma oamenii au nevoie de disciplina, de-aceea oamenii tinjesc dupa libertate, pentru ca aceasta le aduce aminte de copilarie, dar libertatea nu este o garantie a succesului;

Planuri de viitor

2011-07-09T09:04:00.000-07:00

Hitler – Planuri de viitor[1]

<<Iulie 2, 1942, seara

“…mutarea tirolezilor din sud în Crimeea n-ar presupune dificultăţi fizice, în nici un caz dificultăţi psihologice. Tot ceea ce ar trebui facă ar fi o călătorie pe jos pe un rîu german, Dunărea, şi acolo ar fi…”

Septembrie 8-9, 1941, noaptea

„(În soluţionarea spaţiului rus) fermierii Reich-ului ar trăi în localităţi extraordinar de frumoase. Funcţionarii şi autorităţile germane ar avea clădiri splendide, iar guvernatorii ar avea palate. În jurul birourilor se vor construi acele lucruri necesare menţinerii vieţii. Oraşele vor fi înconjurate, înr-un perimetru de aproximativ 20 la 25 de mile, de sate frumoase, conectate între ele de cel mai bun sistem de drumuri. Dincolo de faptul că va fi o altă lume, îmi doresc să-i las pe ruşi să trăiască cum vor ei. Doar că vom fi stăpînii lor. Apoi, în caz de revoluţie, tot ce vom trebui să facem este să aruncăm cîteva bombe asupra oraşelor lor şi aventura se va sfîrşi. O dată pe an vom conduce o trupă de Kirghezes prin Berlin şi le vom umple imaginaţia cu ideea de putere şi măreţia monumentelor sale…”>>

Picker[2], Hitlers Tischgespräche[3], pp 143 şi 429

Fragmentele de mai sus, surprinse de către dactilograful neoficial[4] al lui Hitler, trebuie subordonate teoriei generale, ce bîntuia imaginarul politic nazist şi anume conceptul-teorie de spaţiu vital (Lebensraum) Din această teorie îşi trage seva ceea ce a fost cunosc sub denumirea de Planul general pentru est (Generalplan Ost). Tot acestei discuţii trebuie să-i circumscriem şi teoria lui Hitler conform căreia slavii nu ar face parte din rasa superioară, ci sunt nişte suboameni[5]. Pentru a pune în context şi mai bine ar trebui să amintim că discuţia de mai sus se poartă în situaţia în care realitatea de frontul de est este în favoarea germanilor, iar Hitler avea speranţe mari în ceea ce priveşte o victorie împotriva ruşilor. Relatarea datată pe 8-9 septembrie 1941[6] este făcută chiar în ziua în care trupele germane încep blocada Leningradului, de unde se poate deduce şi euforia vorbitorului, iar cea de-a doua relatare se produce în timpul cuceririi Sevastopolului de către trupele germane.

Generalplan Ost[7] a vizat identificarea acelor spaţii necesare construirii imperiului de o mie de ani, precum şi a modului cum poate fi realizat acest lucru. Încă din Mein Kaft, Hitler spunea că singura expansiune teritorială logică este către est, către Rusia[8], pentru asigurarea unui „spaţiu suficient pe acest pămînt”[9] naţiunii germane. Au existat două părţi ale planului: una care viza un viitor imediat, un Plan mic[10], care era pus în aplicare pe măsură ce erau cucerite statele din est, astfel planul pentru Polonia a fost elaborat imediat ce a fost cucerită şi s-a trecut şi la implementarea lui. Totodată a existat şi un Master Plan, cunoscut sub denumirea de Grosse Planung, care urmărea obiectivele pe termen lung, ce ar fi fost implementat după ce Germania ar fi cîştigat războiul într-un orizont de timp de 25-30 de ani. Generalplan Ost prevedea eliberare uni teritoriu vast spre est prin expulzări repetate a populaţiei locale (circa 31 de milioane de persoane în decurs de 25 de ani), aplicarea soluţiei finale evreilor, în felul acesta reuşind să se construiască spaţiul vital naţiunii germane. În ceea ce-i priveşte pe ruşi aceştia nu ar fi putut fi „lichidaţi”, fie din incoveniente tehnice, fie că acest lucru ar creat probleme de natură economică şi politică, în schimb s-ar fi aplicat o „cernere rasială”, adică elementele valoroase din punct de vedere rasial ar fi fost recuperate de către germani prin supunerea în timp unui „proces de germanizare”, iar prin extragerea acestor elemente valoroase din rîndul poluţiei slave aceasta ar fi decăzut genetic, ruşii ar fi devenit proşti şi apatici şi-ar fi pierdut iniţiativa şi în felul acesta ar fi devenit persoanele docile, sclavii ideali de pe plantaţiile fermierilor germani. Concomitent s-ar fi încercat şi un proces de distrugere a vitalităţii naţiunii slave, care reprezenta un pericol pentru naţiunea germană, în opinia liderilor nazişti, prin încercarea de reducere a natalităţii şi prin creşterea mortalităţii în rîndul populaţiei în sensul că nu s-ar fi intervenit pentru controlul şi tratarea bolilor. Conform planului din Europa de Est ar fi fost expulzaţi circa 50 de milioane de oameni , care ar fi fost înlocuiţi de circa 8 milioane de colonişti în decurs de 30 de ani[11].

De ce-ar fi vrut nevoie germanii de Lebensraum, spaţiu vital[12]?

Conform teoriei elaborate de către Friedrich Ratzel, cel care a lansat acest termen în lumea teoriilor geopoliticii clasice germane, popoarele pentru a se dezvolta au nevoie de spaţiu vital, iar întreaga istorie a omenirii nu este decît o luptă între popoare pentru cucerirea acestui spaţiu. Friedrich Ratzel a utilizat frecvent expresia Volk ohne Raum (popor fără spaţiu) atunci când aprecia neatingerea încă de către germani, a spaţiului vital. Kjellen a proiectat şi posibilele configurări politice europene. Acestea urmau să îmbrace forma reprezentărilor pan-etnice sau geopolitica pan-etniilor. Atât în lucrarea din 1914 (Die Ideen von 1914), cât şi în aceea publicată postum (Die Grossmächte ), el s-a arătat încredinţat că sub impulsurile interne generate din Mittelpunkte[13] trei corpuri rasial etnice urmau să se impună în Europa: Uniunea Latină (sub pecetea vechii Rome), capabilă prin varianta sa ibero-spaniolă să cuprindă şi America Latină, Mitteleuropa, care urma să devină o lume a germanicilor, respectiv Pan-ideea slavă. Ultima, găsea Kjellen, trebuia contracarată de pan-ideea germană prin Drang nach Osten[14].

Cel care v-a apropia şi mai mult teoria spaţiului vital de ideologia nazista va fi Karl Haushofer[15] Conform acestei teorii lui Hauhofer în lupta între state va supravieţui cel mai bine înzestrat[16], adică acela care va avea cel mai întins teritoriu. Germani trebuie să dispună de un teritoriu îndestulător pentru a supravieţui. El a concluzionat că prin difuziunile culturale (pan-idei pan-gândire) geografia politică lumii s-a configurat sub forma mai multor pan-organisme: Pan-Europa, care spera să devină germană; Eurafrica (bazinul Mediteranean şi nordul Africii), care urma să intre sub controlul Pan-Europei; Pan-Rusia, o citadelă care ocupa imensul spaţiu dintre Elba şi Amur; Pan-Pacific, arie ce urma să fie disputată de Japonia cu puterile coloniale europene şi S.U.A.; Pan-America şi Pan-Islam, zona Orientului Mijlociu. În condiţiile în care Marea Britanie şi S.U.A. dominau prin interese comune întreaga Emisferă Occidentală, Haushofer s-a arătat convins că, doar o alianţă contrabalansatoare a Germaniei cu Rusia chiar şi Sovietică şi Japonia putea asigura ţării sale supravieţuirea ca mare putere[17].

Acum revenind la Generalplan Ost, după ce i-am stabilit contextul ideatic în care se dezvoltă, acesta reprezintă pentru germani o şansă de a se reabilita în faţa istoriei, după ce fusese înfrîntă în primul război mondial şi acceptase condiţii umilitoare de pace. Planul Ost reprezintă o startegie de recuperare a naţiunilor germanice şi integrarea lor în marea familie a germanilor. Acest lucru nu înseamnă o diminuoare a presiunilor rasiale, ci mai degrabă o nuanţare a poziţiei Germaniei învingătoare faţă de această chestiune, care i-ar fi putut provoca neplăceri în special în planul politicii externe. Liderii nazişti[18] ajunseseră la concluzia uluitoare că deviza pentru care militau ei şi care reprezenta centrul politicii germane de expansiune "Volk ohne Raume" (popor fără spaţiu), avea să devină "Raume ohne Volk" (spaţiu fără popor) şi astfel imperiul de 1000 de ani s-ar fi aflat în pericol.

Avem de-a face cu o utopie în distopie.

Bibliografie:

1. Adolf Hitler, Mein Kampf, traducere ?, ed electronică;

2. Albert Speer, În umbra lui Hitler, Memorii, trad. Ion Nasatasia şi Şerban Nastasia, 1997, vol I, ed electronică;

[1] The nazy years, A documentary history, ed Joachim Remak, ed. Prentice- Hall International, London, 1969, cap. <<Occupation: Hitler plans the future>>, pp 127-128.

[2] Henry D. Picker (n.1912, Wilhelmshaven- d. 1988, Starnber); din 1930 membru al NSDAP, studii de drept absolvite în 1936 la Universitatea Christian-Albrecht din Kiel. În 1951 publică o serie note ce cuprindeau convorbirile pe care le purta Hitler in jurul mesei şi care surprind după unii specialişti destul de bine modul cum gîndea Führe-ul : “Să îi examinăm realizările. Fiul unui mic funcţionar austriac, cu o educaţie precară, un şomer neurotic rătăcitor prin mahalele Vienei, apare în Germania ca un străin şi, în cea mai neagră perioadă a acesteia, declară că poporul german poate, fără ajutor şi împotriva dorinţei învingătorilor lui, nu numai să-şi recapte teritoriile pierdute, dar şi să cucerească Europa. În plus, declară că el va fi acela care va realiza acest miracol. Douăzeci de ani mai târziu a fost atât de aproape de a reuşi încât restul lumii a considerat un miracol faptul că a reuşit să-i reziste.Astfel, dacă vrem să-i descoperim mintea, trebuie să penetrăm dincolo de cortina groasă a evidenţelor superficiale, şi să mergem direct la conversaţiile particulare, "discuţiile în jurul mesei.” , Din introducerea scrisă de către istoricul englez Hugh Trevor-Roper .

[3] Convorbiri în jurul mesei (germană: Hitlers Tischgespräche) reprezintă o colecţie de conversaţii particulare şi declaraţii ale lui Adolf Hitler, făcute de obicei în timpul mesei de prânz cu alţi lideri nazişti. La îndemnul lui Martin Borman, şeful Cancelariei partidului şi secretar personal a lui Hitler, persoană deosebit de influentă în partid, Heinrich Heim s-a apucat să noteze pe un bloc notes ţinut pe genunchi discret discuţiile pe care le purta Hitler; notele au fost dactilografiate de către H. Picker, iar după război acesta şi-a publicat notele sale, în ’51, iar pe cele ale lui Borman le-a publicat separat Francois Genoud. Pentru fiecare memo un original a fost pregătit, din nou acasă revizuite şi corectat.Versiunea finală a unui original a fost pregătit cu două copii carbon (indigo?). Primul a fost semnat şi predat în custodia Bormann. Fiecare copie era însoţită de către o notă secretă şi trimisă soţiei sale pentru a fi păstrată în siguranţă. Gerda Bormann 1945, a luat toată arhiva în Tirolul de Sud. Acolo, un oficial al guvernului italian a luat asupra întregului stoc şi l-a vândut mai târziu la Francois Genoud, Lausanne. Oricum s-au creat multe controverse în jurul acestor note.

[4] “Ca să lase posterităţii dovada că el lua întotdeauna deciziile cele mai bune, Hitler adusese, încă de la sfârşitul toamnei lui 1942, stenografi de la Reichstag, legaţi prin jurământ. Aceştia stăteau la masa şedinţelor de Stat-Major şi aveau sarcina să consemneze tot ce se discuta”. Albert Speer, În umbra lui Hitler, Memorii, trad. Ion Nasatasia şi Şerban Nastasia, 1997, vol I, pg. 146 (Albert Speer a fost ministrul al Înarmǎrii şi Producţiei de război pentru al treilea Reich. El şi-a asumat responsabilitatea pentru faptele naziştilor din timpul războiului fiind condamnat la 20 de ani de închisoare în procesul de la Nürmberg)

[5] Idem, op. cit., pg 146

[6] Asediul Leningradului, sau Blocada Leningradului, a fost o confruntare militara din cel de al Doilea Razboi Mondial, prin care trupele Germane si Finlandeze au incercat cucerirea orasului Leningrad. Asediul a inceput in data de 8 septembrie1941 si s-a incheiat dupa 872 de zile, in 27 ianuarie 1944.

[7] Documente care să ateste în mod direct existenţa unui astfel de plan nu există, însă în mod indirect existenţa lui a fost dovedită şi datorită unui memorandum elaborat de către directorul Oficiului Central consultativ pe probleme de politici rasiste al Partidului National Socialist, dr. Eich Wetzel. Responsabil pentru elaborarea acestui plan a fost dr. Hans Ehlich

[8] “Viitorul politicii noastre externe nu stă într-o orientare spre vest sau o orientare spre est, ci într-o politică a Răsăritului în sensul dobîndirii gliei necesare poporului nostru german”, Mein Kampf, pg 474.

[9] Mein Kampf, pg. 457.

[10] Actiunea "Sabia-Plugul-Leaganul" a fost declansata in 1942 in Polonia ocupata. Ea a debutat in regiunea Zamosc.

[11] Se făcea o trimitere la Statele Unite ale Americii, unde coloniştii i-au eliminat pe indienii băştinaşi, iar pe plantaţiile lor au adus sclavi de culoare.

[12] Statul ca formă a vieţii (în germană: Der Staat als Lebensform) este una din principalele lucrări ale geopoliticianului suedez Rudolf Kjellen (1864-1922), om politic, politolog si jurist suedez, cel care introduce in anul 1899 termenul de geopolitica in discursul public. Principala sa lucrare este scrisă în anul 1916 şi publicată în 1917 la Editura Teubner din oraşul german Leipzig. În această carte Kjellen dezvoltă conceptul de spaţiu vital lansat de Friedrich Ratzel şi face o sistematizare a ştiinţei geopolitice. Conform teoriei lui Kjellen statul se manifestă precum un organism (lebendiger Organismus), căruia îi trebuie spaţiu să se dezvolte.

[13] Nucleu etno-politic de la care statul primordial începe să se dezvolte

[14] Înspre Est sau Extinderea spre Est

[15] Karl Haushofer (n. 1869 - d.1946), un apropiat al lui Rudolf Hess încă de dinaintea luării puterii de către nazişti în Germania. A reuşit să instituţionalizeze studierea geopoliticii, să facă din ea o disciplină de sine stătătoare, e drept în cadrul statului nazist.

[16] De aici i se trage şi titulatura de darwinist

[17] Aşa se explică şi poziţia lui faţă de războiul dus de către Hitler împotriva Rusiei. El se va arăta deziluzionat de politica dusă de către Hitler, care nu era conformă cu teoria sa.

[18] Îndeosebi Himmler, cel care avea să devină marele colonizator al estului.

Democraţia, singura opţiune (numai democraţia?)

2011-06-15T13:00:00.000-07:00

(note de lectură)

“În fine, ceea ce interesează este că libertatea progresează”. Aceste cuvinte au fost spuse de către Jean-Francois Revel în primele pagini ale lucrării sale , “Revirimentul democraţiei”[1]. Acest “în fine” explică foarte bine situaţia în care se afla democraţia după căderea sistemului totalitar de tip comunist. Democraţia nu reuşise să se impună datorită virtuţilor sale excepţionale, ea se impusese pentru că reuşise să supravieţuiască războiului. Era singurul combatant pe frontul acesta larg al confruntărilor ideologice care rămăsese în picioare, iar alegerea care s-a făcut nu putea fi alta decît cea logică, trebuia să se aleagă învingătorul, democraţia. Dar ceea ce era remarcabil pentru tabără învingătoare era faptul că această victorie era recunoscută de însăşi liderii ţărilor comuniste[2], dar aceasta învinsese nu pe cale ideologică, ci pe o cale “practică” (să o numim astfel, dacă se poate). Celelalte sisteme politice totalitare fuseseră decredibilizate de către intelectuali, atît ai vestului cît şi ai estului, aşa încît la căderea comunismului Fukuyama[3] a putut vorbi, fără nici o umbră de îndoială, de sfîrşitul tuturor ideologiilor şi de victoria fără drept de tăgadă a democraţiei: “punctual final al evoluţiei ideologice a omenirii şi universalizarea democraţiei liberale occidentale ca formă finală de guvernare umană “[4]-( sbl.n.).

Vîrful de lance, cel care a străpuns pîcla deasă a ideologiei comuniste, era economia de piaţă, prosperitatea, bunăstarea oamenilor. Sistemele comuniste îşi dovediseră ineficienţa economică, erau falimentare, economia nu mai putea pe de-o parte susţine ideologia sistemului, pe de altă parte economia comunistă nu putea ţine pasul cu economia de piaţă, motorul din spatele ideologiei liberale. Apoi sistemul capitalist a fost mult mai seducător, mai strălucitor, pentru “ţările emergente”[5] din lumea a treia, care au ales capitalismul în locul sistemului communist. Concluzia autorului este una clarificatoare:

“Aşa încît democraţia a scăpat nu atît sistemului de autoapărare – (…) – cît datorită neaşteptatei dezagregări a forţelor care-şi propuneau să-l distrugă”[6]

Dar “în fine” este bine că libertatea progresează şi că atunci cînd sistemul comunist a căzut a găsit pe poziţie sistemul democratic[7] şi nu vreun regim autoritarist sau vreun alt tip de regim totalitar. Pentru că libertatea sau “libertăţile” nu sînt captivele sistemelor democratice, ci sînt forme de guvernare, să le spunem autoritare sau diferite de democraţie care nu confiscă decît puterea politică, dar unde autonomia individuală nu este înăbuşită, unde spiritul este liber să se dezvolte, under individual “scapă” puterii politice[8]. Pentru că eronat s-a legat această problemă a libertăţii doar de libertatea de a alege şi a fi ales, pentru că

“ libertatea oamenilor dintr-o ţară nu depinde doar de maniera în care e trasată puterea – votul universal, în speţă; ea depinde în egală măsură de modul în care se exercită această putere, odată preluată”[9]

şi această miopie se datorează comunismului, pentru că noi am ajuns să judecăm democraţia doar ca un sistem opozabil comunismului şi, mai nou, oricărei forme de totalitarism[10]. Pentru libertate contează prea puţin dacă cineva a fost ales în mod democratic (adică prin vot neconstrîns şi secret), dacă acesta după aceea, folosindu-se de prerogativele puterii „poate oprima şi ignora voinţa comună, minţind şi călcînd totul în picioare!”[11]. Libertatea nu este un produs electoral, pentru că „democraţia electorală nu e în chip necesar totuna cu libertatea, dacă nu i se adaugă şi alte garanţii”[12]. Pentru că, spune Revel, politicienii indiferent de orientare politică nu au vocaţia libertăţii[13], cel mai mare coşmar al lor fiind acela în care „ar putea să existe undeva un fragment de spirit uman ce scapă sferei politice de control, colectivului, mulţimii, adică sferei lor; bănuiala asta-i scoate din minţi”[14]. Fiecare politician este un mic tiran. Pentru a combate acest pericol trebuie lărgită autonomia individului, pentru că nu foloseşte la nimic alegerea liberă a conducătorilor, dacă se pierde autonomia societăţii, a individului, dacă societatea civilă este devorată, diversitatea este înnăbuşită[15].

O societate normală este tocmai acea societate în care toate aceste atribute ale individului liber sunt încurajate să se manifeste şi să se dezvolte. Este ceea ce comuniştii includ, în opinia lui Revel, sub deviza <<clişeul liberal>> care reprezintă

“ imaginea societăţii normale (sbl. aut.), legătura normală dintre stat şi societate, chiar atunci cînd acel stat nu este unul democratic (subl.aut.), adică atunci cînd puterea politică nu este aleasă liber”[16].

iar, dacă ar fi stabilim un raport şi să calculăm gradul sau nivelul de libertate într-o societate ar trebui să vedem “numărul de oameni care se simt relative autonomi în cuprinsul ei , ca şi numărul domeniilor de activitate, ori recreere, în care ei pot acţiona din liberă iniţiativă”[17] şi-aş adăuga eu gradul de libertate este dat şi de numărul de activităţi non-lucrative, de acele activităţi care implică în grad mare divertismentul.

În opinia lui Revel, totalitarismul este un sistem anormal, pentru că el nu vizează o anumită „normalitate funcţională şi organică”, comunismul, de exemplu, nu a avut niciodată vreun grad democratic[18], chiar dacă el a fost proclamat campionul democraţiei, în sensul că prin dictatura proletariatului şi lupta de clasă, se atingea maximul de democratizare la care putea aspira o societate. Totalitarismul este patologic[19] şi degenerativ. În totalitarism statul se transformă într-un infirmier pentru individ, care ajunge din cauza ideologiei, propagandei, restrîngerii autonomiei personale, a libertăţilor naturale să se comporte asemenea unui bolnav de alzheimer, care uită treptat lucrurile care-l definesc, care îi creează individualitatea, uită deprinderile şi competenţele civice şi sociale, care-l definesc ca cetăţean liber, pînă ajunge în situaţia în care uitîndu-se în oglindă nu se mai recunoaşte, uită să se hrănească, statul prelîndu-i toate funcţiile sociale[20]. Patologia totalitară reprezintă „suprimarea tuturor libertăţilor în numele democraţiei totale”[21].

În această lumina democraţia reprezintă singura alegere normală în care individul (indivizii) are posibilitatea să-şi exercite libertăţile, adică „acele activităţi a căror iniţiativă e situată dincolo de stat, sau de administraţie, originea ei nefiind, în principal, adaptarea la o decizie de stat sau administrativă”[22]. Aceste libertăţi presupun şi cunoaşterea binelui, dar şi voinţa pe care o are fiecare de a alege binele în cunoştinţă de cauză[23].

Dar această ultimă afirmaţie ne transformă pe toţi cetăţenii liberi în apostoli ai democraţiei şi nimic nu dăunează mai mult democraţiei decît ca cetăţenii să se transforme în apostoli/apologeţi ai democraţiei. Democraţia nu este întruchiparea perfecţiunii, ea este accesibilă oricui şi perfectibilă; democraţia nu este totalitară, nu funcţionează pe principiul totul sau nimic; democraţia nu este uniformizatoare, ea este iubitoare de diversitate şi trebuie să existe nu ca alternativă la totaliatrism, ci ca manifestare a normalităţii.

[1] Jean-Francois Revel, Revirimentul democraţiei, trad. Dan C. Mihăilescu, ed. Humanitas, 1995, pg 14. (lucrarea apare în euforia generală provocată de căderea regimurilor comuniste din europa de est şi revenirea la sistemele politice democratice)

[2] Idem, op. Cit., pg 16

[3] J.-Fr. Revel nu este de acord cu teza susţinută de către Fukuyama: „cred că liberalismul s-a revelat ca fiind cel mai bun sistem politic şi social cunoscut pînă azi şi că toată lumea şi-a dat seama de acest adevăr”, idem, op. cit., pg. 35.

[4] Apud Jean- Francois Revel, Revirimentul Democraţiei, pg. 25-26, Francis Fukuyama, „Sfîrşitul istoriei”, The National interest, nr 16, 1989

[5] Termenul are mai mult o conotaţie economică, iniţial s-a folosit termenul de “piata emergenta” fiind introdus de catre Antoine W. van Agtmael (Banca Mondiala) in anul 1981 in cadrul unei conferinte ce avea loc in Thailanda. Totuşi ca orice concept şi acesta a evoluat, astăzi înţelegîndu-se prin “emergent”, asa cum considera si Ashoka Mody in lucrarea “What is an emerging market?”, se refera la tari cu o volatilitate ridicata si care se afla in tranzitie, confruntandu-se cu modificari de natura economica, politica, sociala si demografica.

[6] Idem, op cit, pg 22

[7] „Cînd discutăm despre apărarea democraţiei, eu cred că cei mai mulţi dintre noi au în vedere apărarea libertăţii. Realizăm astfel că formele şi instituţiile democratăce îşi află sensul lor ultim şi esenţial în păstrarea şi lărgire libertăţii omului”, John H. Hallowell, Temeiul moral al democraţiei, trad. Costică Brădăţan, ed Paideia, Bucucreşti (f.a.)

[8] Este amintit în sprijinul acestei idei sistemul politic din Mexicul erei coloniale, Jean-Francois Revel, Revirimentul democraţiei, pp 35-37

[9] Idem, op. cit, pp 36-37

[10] „ Ceea ce falsifică democraţia în sec XX-lea este, aşadar, obişnuinţa de a gîndi totul prin raportare la totalitarism”, idem, op. cit., pp 38-39

[11] Idem, op. cit. pg. 37

[12] Idem, op cit, pg 45

[13] Excepţie fac cei liberali, în opinia autorului, dar acest lucru nu face decît să întărească o regulă şi am mari rezerve şi faţă de acest lucru pentru că cetăţean cu adevărat liber este doar acela care te votează.

[14] Idem, op. cit , pg 40. Şi Aristotel sublinia că cetăţeanul nu poate exista în afara sferei politice.

[15] Idem, op cit, pp 40-41.

[16] Idem, op cit, pg 40

[17] Idem, op cit, pg 45

[18] Idem, op cit, pg 39

[19] „Esenţa patologicului este totalitarismul”, ide, op cit, pg 42

[20] “Omul tiranic şi statul tiranic nu sunt decît produsele finite ale unei degenerări progressive care începe atunci cînd ambiţia uzurpă domnia raţiunii”, John H. Hallowell, Temeiul moral al democraţiei, pg. 92 .

[21] Jean-Francois Revel, Revirimentul democraţiei, pg 50.

[22] Idem, op cit, pg 48

[23] „Libertatea impune atît cunoaşterea binelui cît şi voinţa de a alege binele odată ce l-ai cunoscut”, John H. Hallowell, Temeiul moral al democraţiei, pg 93.Dar această ultimă afirmaţie ne transformă pe toţi cetăţenii liberi în apostoli ai democraţiei

martin luther king - citat

2011-05-09T11:13:00.000-07:00

"Ştim din experienţă dureroasă că libertatea nu este cedată in mod voluntar de opresori; ea trebuie revendicată de cei opresaţi." (martin luther king)

poporul

2011-05-05T12:57:00.001-07:00

"poporul este greu de multumit si usor de manipulat" (andrei plesu)

Spectatorul angajat

2011-01-27T10:44:00.001-08:00

Există o aură mitică ce înconjoară activitatea intelectuală a acestui important personaj[1] al secolului XX, care cu consecvenţă şi luciditate a condamnat ambele totalitarisme care au provocat atît de multă durere şi suferinţă în secolul trecut. Mulţi îi reproşau că aproape întotdeauna avea dreptate, circulînd chiar şi o butadă care făcea trimitere la acest fapt, dar şi la relaţia încordată care exista între el şi Jean-Paul Sartre: „Mai bine să greşeşti împreună cu Sartre, decît să ai dreptate alături de Aron”[2]. Acum cînd putem judeca cu responsabilitate şi ajutaţi şi de mersul evenimentelor istorice, dacă ţinem cont şi de perioada în care a scris Raymond Aron, putem spune nu numai că a avut dreptate, dar că a judecat şi bine timpul istoric în care a trăit. A fost şi spectator, pentru că altfel nu şi-ar fi putut scrie cărţile, dar s-a şi angajat, pentru că altfel nu s-ar fi putut considera om.

Seria de cărţi[3] din care face parte şi lucrarea „Democratie et totalitarisme”[4], reprezintă o colecţie de prelegeri ţinute de către Raymond Aron, la Sorbona, în perioada 1955-1958. Cursurile ţinute aveau ca obiect al cercetării „societatea industrială”. Ceea ce ne îndeamnă Raymond Aron să facem este că pentru a înţelege un text trebuie să faci apel la un alt text, putem folosi acest îndemn al lui ca şi axiomă de lucru în cazul lucrării de faţă, pentru a înţelege un lucru trebuie să faci apel la acel lucru de mijloc, care asigură trecerea între lucrul de dinainte şi cel de după. R. Aron, aminteşte de fiecare dată în debutul fiecăruia din cele trei lucrări, că fiecare lucrare poate fi citită individual, avînd propria sa autonomie, dar pentru a o înţelege mai bine trebuie să o studiezi pe cea de dinaintea sa sau pe cea de după, iar atunci cînd mergi la cea de dinainte realizezi că acesta te trimite la cea de dinainte. Astfel se creează impresia unei serii de lucrări în act, care permanent se află în lucru şi se modifică în funcţie de cititor, de timpurile istorice ale prezentului, chiar de apariţia lor editorială într-o ţară sau alta. Autorul te forţează să participi la jocul său, să empatizezi cu teoria sa, să fii înăuntru pentru a înţelege intenţiile şi motivele celuilalt. Intenţiile şi proiecţiile operei trebuie înţelese printr-o Einfühlung[5], adică „printr-o intropatie asemănătoare celei prin care, în viaţa de zi cu zi, înţelegem intenţiile şi motivele celuilalt”[6]. Dacă ne continuăm acest scurt excurs despre metodă, Ricoeur afirmă ceva mai încolo în lucrarea sa, cu referire la Aron, că pe latura înţelegerii istoriei metoda sa reprezintă un protest antipozitivist, iar înţelegerea nu este posibilă fără o „autoimplicare a istoricului însuşi, a subiectivităţii sale”, de unde istoria sau procesul înţelegerii istoriei ne apare ca o „extindere a înţelegerii celuilalt”[7].Pentru autorul francez „realitatea istorică este echivocă şi inepuizabilă”[8]. Acest dute-vino între diferitele lucrări ale trilogiei lui R. Aron, face parte din efortul istoricului „de detaşare spre obiectivitate”:

„Această dialectică a detaşării şi a aproprierii tinde să consfinţească nu atît incertitudinea interpretării cît libertatea spiritului (la care istoricul participă în calitatea sa de creator), ea dezvăluie scopul autentic al ştiinţei istorice, aceasta, asemenea oricărei reflecţii este, ca să spunem aşa, atît practică cît şi teoretică”[9]

la acest efort de obiectivare fiind făcut părtaş cititorul, care intră astfel într-o relaţie dialectică cu opera lui Aron, propunîndu-i-se astfel de către autor o metodă de lectură activă, dramatică, care-l forţează pe lector să fie şi părtaş şi spectator la spectacolul (istoria) cărţii, pentru că:

„Existenţa umană este dialectică, adică dramatică, deoarece acţionează într-o lume incoerentă, se angajează în pofida duratei, caută un adevăr care fuge, fără altă asigurare decît o ştiinţă fragmentară cu o reflecţie formală”[10].

Chiar în interiorul lucrărilor funcţionează o anumită dialectică a cercetării: pe de-o parte există o anumită confruntare dialectică între cele două regimuri analizate – regimurile pluripartidice şi cele monopartidice, dar şi o permanentă pendulare între teorie şi realitate.

A căuta cea mai bună lectură a textului se intersectează cu dorinţa autorului de a găsi cel mai bun regim de organizare a societăţii, din perspectivă teleologică, care să răspundă cel mai bine conduitei spontane a oamenilor, a căuta cel mai bun regim care răspunde unor particularităţi culturale şi istorice, care a dat naştere acelor instituţii care s-au adaptat cel mai bine la „particularităţile unei constelaţii istorice singulare”[11]. Această analiză a societăţii industriale are ca reper finalitatea pe care şi-o propune societatea industrială şi anume, orice societate industrială îşi proprune ca scop prosperitatea, pentru că :

„în orice societate industrială, pe termen lung, dezvoltarea sfîrşeşte prin a favoriza întreaga populaţie”[12].

Studiul iniţiat de către Aron nu este o cercetare pozitivistă, aşa cum am şi arătat, în care cercetătorul luîndu-şi distanţa necesară, protejat de instrumentele disciplinei sale, cunoaşte faptele fără a interfera cu ele, apoi dezvoltîndu-se un proces cognitiv-mecanicist, acesta le poate expune reflectînd în felul acesta realitatea. Metoda sa are valenţele unei metode critice de factură kantiană. În concluzii el îşi afirmă preferinţa pentru un regim constituţional, pluripartinic[13].

Vorbind despre cel mai bun regim politic autorul acestei analize a societăţii industriale, ambele regimuri şi cel democratic şi cel totalitar sunt încadrate de către acesta în categoria societăţii industriale, schiţează şi funcţiile esenţiale ale ordinii politice moderne. Există o funcţie administrativă: „să asigure pacea între cetăţeni şi respectarea legilor”[14] şi mai există şi o funcţie legislativă şi executivă de gestionare a relaţiilor cu celelalte colectivităţi, de redactare a legilor, de promulgare etc.

Dar dacă ambele regimuri sunt „societăţi industriale”, care mai devreme sau mai tîrziu vor aduce progresul şi bunăstarea socială, ce le deosebeşte sau ce face ca un regim să fie mai bun decît altul? Ceea ce le deosebeşte, la o primă citire, fiind, după Raymond Aron, „organizarea puterilor publice”[15]. Dar indiferent de organizarea puterilor politice un regim politic ca să-şi îndeplinească funcţiile sale el trebuie să-şi reprezinte proprile sale ideluri şi să le transmită propriilor cetăţeni, în felul acesta el urmărind să-şi asigure legitimitatea şi aderenţa cetăţenilor la obiectivele sale, care sunt subscrise ideologiei sale. Fiecare regim îţi are propriile sale obiective, obiective care de cele mai multe ori izvorăsc din problemele epocii sau din ideologia creatoare a puterii politice[16]. Ideologia comunistă impune primatul economiei, în schimb ideologia occidentală impunea primatul politicii, a drepturilor şi libertăţilor individuale[17]. Dar dincolo de toate aceste avataruri ideologice ambele regimuri se confrunta cu aceleaşi probleme pentru a-şi impune ideologie, deoarece pentru a crea un stat condiţia esenţială ca acesta să funcţioneze este să i se găsească funcţionari capabili care să-l administreze în acord cu ideologia sa. Pentru că „statul modern este mai întîi de toate o organizaţie administrativă”[18].

Apar totuşi cîteva diferenţe între funcţionarii unui stat modern democratic, în cadrul acestora funcţia administrativă este neutră politic, la eşaloanele inferioare, dar cu cît se urcă în ierahia funcţionărească această neutralitate dispare, în societăţile totalitare această neutralitate a funcţionarilor chiar şi de la niveluri inferioare este greu de menţinut, pentru că în aceste regimuri un singur regim deţine monopolul activităţilor politice legitimă[19], iar statul la un moment dat se confundă cu partidul…….

Societăţile moderne se disting prin faptul că personalul politic[20] este specializat adică este constituit din oameni care se ocupă doar cu politica, iar şefii politici sunt aleşi numai după nişte metode prin care se separă elita politică de alte elite sociale[21].

Pentru a înţelege mai bine afirmaţiile autorului francez trebuie să facem apel la lucrarea sa anterioară „Lupta de clasă”, în care analizează raporturile dintre elitele conducătoare şi ideologia căreia i se supun. Trei teorii consideră Aron că sunt viabile în această discuţie, teorii care ne conduc de la teoria claselor la teoria puterii, pentru că întotdeauna, cum susţinea şi Tocqville, societăţile vor fi guvernate de către oligarhii. Prima teorie, cea a marxiştilor, susţine că clasele sociale se află permanent în lupta pentru putere, de unde doctrina că această luptă va înceta atunci cînd una dintre ele, în speţă proletariatul va prelua puterea şi va conduce în numele clasei muncitoare. O altă teorie, cea a sociologilor empirişti, susţine că o minoritate socială exercită întotdeauna controlul puterii. Cea de-a treia teorie ce-şi are rădăcina în consideraţiile lui Machiavelli, susţine că distinţia principală ce ar trebui operată nu ar trebui să fie între clasele sociale ci între „masa guvernată şi minoritatea guvernantă”[22].

Pentru a analiza aceste premise de lucru face apel la August Comte care împarte puterea Între temporal şi spiritual. Între cele două neexistînd limite clare, dar ceea ce este clar pentru a conduce trebuie fie să constrîngi, fie să convingi. Următorul argument este dat de către teoria lui Dumezil care a stabilit că societăţilor indo-europene le este specific o triplă împărţire a societăţii: preoţi, războinici şi lucrători. În societatea industrială valoarea supremă este reprezentată de către muncă (Hegel) şi există trei tipuri de poziţii de conducere: o poziţie este ocupată de către deţinătorii puterii spirituale, o altă poziţie este ocupată de către militari sau poliţie, iar cea de-a treia fiind ocupată de către „conducătorii muncii colective”[23]. Societatea capitalistă se distinge printr-o permanentă rivalitate între cele trei tipuri de conducere, iar societatea totalitară (sovietică) se distinge printr-o încercare de unificare. Aceasta fiind şi principala opoziţie între cele două regimuri politice. Analiza este mult mai sofisticată şi nu-i este locul aici, dar dacă ar fi să facem o sinteză brutală, ar reieşi că între cele două regimuri politice nici la nivelul elitei conducătorae nu sunt atît de diferite, pentru că echivalentul omului politic occidental este activistul comunist; primul este supus intereselor electoratului care l-a ales, cel de-al doilea fiind supus dogmelor partidului[24]; activistul are o legitimitate revoluţionară, iar omul politic de tip occidental are o legitimitate electorală[25].

„Categoriile principale[26] se găsesc pretudindeni (…) gestionarea mijloacelor de producţie, administratorii, conducătorii politici şi conducătorii de mase nu pot să nu existe (…) societatea industrială nu se poate lipsi nici de unii, nici de alţii”[27].

În societate capitalistă proprietarii mijloacelor de producţie sunt şi gestionarii acestora, cel puţin teoretic, pentru că în practică lucrurile sunt mai complicate[28]. În comunism „gestionarii mijloacelor de producţie sunt, teoretic, reprezentanţii întregii colectivităţi şi nu se separă de funcţionarii de stat”[29].

În gîndirea marxistă există o luptă permanentă pentru putere între cele două clase sociale: burghezia şi proletariatul[30]. În capitalism puterea este controlată/exercitată de către burghezie, în comunism proletariatul va prelua puterea printr-o mişcare revoluţionară, va desfiinţa burghezia prin naţionalizarea proprietăţilor, a capitalului şi trecrea acstuia în proprietatea proletariatului, adică a tuturor.

Burghezul „este acel om care nu lucrează cu mîinile, care nu se află în contact direct cu materia şi care nu se află în relaţie decît exclusiv cu alţi oameni”[31]. Conform acestei definiţii clasa conducătoare este inclusă în categoria burgheziei, pentru că ea nu lucrează în fabrici, nu ia contact cu materia brută şi se află exclusiv în relaţie cu oamenii. În acord cu această definiţie toate societăţile industriale au o clasă care corespunde acestei descrieri, fie ea societate capitalistă, fie ea societate comunistă. Dar o altă definiţie utilizată de către Andre Siegfried, ne arată o altă perspectivă, potrivit acestuia burghezul este acel individ care deţine rezerve, „care nu depinde în ceea ce priveşte existenţa sa zilnică de venitul muncii sale”[32]. În societatea occidentală acest lucru este evident, diferenţele pe considerenta de venit sunt acceptate ca făcînd parte din cultura occidentală, de fapt acesta fiind şi motorul economiei occidentale, care poate fi considerată la o privire superficială, miezul civilizaţiei occidentale. Dar şi la sovietică exista o clasă socială, în interiorul clasei sociale a proletariatului, care cumulează privilegii şi diferenţe de venit, dar această deosebire este acceptată uşor deoarece „ţine de funcţie, nu de avere”[33].

În cea de-a treia accepţie, a lui Machiavelli, cei care exercită în realitate puterea sunt capitaliştii, cei care deţin mijloacele de producţie. În teoria machiavellică importante nu sunt atît avantajele economice obţinute în exercitarea puterii, ci cea care contează cu adevărat în această ecuaţie este puterea însăşi. O minoritate luptă pentru a deţine şi controla puterea, în uzul propriu-zis al puterii. Şi ce altceva fac revoluţionarii comunişti atunci cînd preiau puterea – sunt un grup minoritar care prin forţă au preluat puterea, care s-a organizat şi a relizat o revoluţie economică şi socială. Dar pentru a închide discuţia, noţiunea de clasă conducătoare într-o societate industrială, fie ea democratică, fie ea comunistă, această „noţiune de clasă conducătoare maschează mai curînd problema decît o lămureşte”.

„Analiza claselor sociale conduce la aceea a categoriilor conducătoare, iar studierea acestora din urmă cere la rîndul ei analizarea regimurilor politice”[34].

Toate societăţile sunt guvernate de un număr mic de oameni. Regimurile democratice fiind oligarhii plutocrate (bancheri, antreprenori, industriaşi)[35], iar regimurile totalitare fiind oligarhii ideologice. Într-o societate democratică elita care doreşte să participe la putere se organizează într-un partid politic, de unde şi definiţia dată de R. Aron regimurilor pluripartidice, acestea fiind „regimurile în care există o organizare constituţională a concurenţei paşnice pentru exercitarea puterii”[36], în opoziţie cu societăţile monopartidice, unde monopolul politic legitim este acordat unui singur partid. Acest monopol se justifică politic prin reprezentativitate autentică a clasei muncitoare şi în al doilea rînd prin misiunea istorică, obiectivul istoric propus. Regimurile totalitare sunt identificate de către R. Aron prin prisma a cinci elemente definitorii: în primul rînd fenomenul totalitar apare acolo unde se acordă mînopolul activităţilor politice unui singur partid; în al doilea rînd partidul este înarmat cu o ideologie, care îi conferă o aură de autoritate absolută, ideologie care cu timpul devine biblia după care statul îşi va desfăşura activitatea; în al treilea rînd, statul pentru a împărtăşi şi cetăţenilor adevărul său ideologic îşi rezervă un dublu monopol acela al mijloacelor de constrîngere şi pe cel al mijloacelor de convingere (televiziune, radio, presă scrisă, care sunt comandate de către stat); în al patrulea rînd, activităţile economice şi profesionale sunt controlate de către stat, devenind parte integrantă a acestuia, iar activitatea acestora este influenţată de către ideologia statului, care reprezintă adevărul acestuia; în al cincilea rînd, orice insucces economic devine o greşeală ideologică, prin extensie un atentat la misiunea istorică a partidului şi a statului, un sabotaj[37].

Construcţia unui stat fie le democratic sau totalitar respecta in mare aceleaşi reguli de funcţionare: indiferent de ideologia sa statele trebuie administrate pe aceleaşi reguli de funcţionare, le trebuie funcţionari profesionişti, fie ei înregimentaţi ideologic sau nu, care să aplice regulile de funcţionare, le trebuie un aparat birocratic specializat. Indiferent de ideologia sa acel sistem trebuie să se legitimeze, să capete aderenţa cetăţenilor săi, să fie condiderat legitim, iar acest lucru se obţine fie prin vot liber fie printr-o mişcare revoluţionară. Indiferent de mijlocul cum se obţine legitimitatea, pentru a se obţine acest lucru este necesar ca regimul politic aflat la putere să propună cîteva obiective care să mobilizeze masele, acestea trebuie să fie nu numeroase, dar în aparenţă uşor de atins, pentru a nu crea ambiguitate.Ceea ce desosebeşte regimurile democratice de regimurile totalitare este aparentă lipsă de eficienţă a acestora, spun numai aparentă ăentru că pe termen lung, aficienţa şi corectitudinea administrativă şi ideologică a regimurilor democratice a fost demonstrată, însă pe termen scurt eficienţa regimurilor totalitare este demonstrată cu brutalitate, prin modul ieftin (costă puţin economic) şi uşor cu care reuşesc să-ţi implementeze măsurile administrative. Cred că aici este pericolul pe care-l sesizează R. Aron, în faptul că oricînd un stat democratic poate cădea, se poate transforma într-un stat totalitar, pentru că mecanismele de administrare şi funcţionare a oricărui stat modern sunt în esenţă aceleaşi, ceea ce le diferenţiază fiind obiectivele şi ideologia. Regimurile totalitare sfîrşesc prin a construi o societate din cetăţeni-experţi ideologici, în schimb regimurile democratice au tendiţa de dezideologiza viaţa publică, construind o societate de oameni liberi de orice ideologie.

O concluzie care nu-mi aparţine şi pentru a spulbera orice urmă de îndoială:

„În epoca noastră, suntem obligaţi să alegem între cei aleşi şi dialecticieni(….) Toate societăţile industriale sunt eterogene şi eterogenitatea nu poate să dispară, presupunînd că ea va dispărea vreodată, decît într-o fază ulterioară, cînd resursele colective ar permite să se atingă o anumită egalitate economică şi în consecinţă, o anumită omogenitate socială. Pînă atunci adevărul omenesc al unei societăţi este comunicarea, acordul, rivalitatea sau conflictul. Or, pentru ca societăţile eterogene să accepte dialogul între grupuri, între alegători şi aleşi şi între guverne trebuie nu numai unul dintre grupuri să nu pretindă că deţine adevărul suprem, ci, cel puţin, că nici unul să nu aibă suficientă putere pentru a impune prin forţă supunerea în faţa adevărului pe care îl consideră suprem. Dialogul ar înceta dacă nimeni nu ar mai aspira la adevăr. El încetează de asemenea în clipa în care un om sau un grup dobîndesc capacitatea de a face obligatorie pentru toţi propria lor versiune a adevărului”[38].

[1] Raymond Aron s-a născut la 14 martie 1905 la Paris. În 1924 intră la Ecole normale superieure, unde se împrieteneşte cu Jean-Paul Sartre. După o perioadă didactică în Germania se întoarce în Franţa unde îi urmează la catedră lui Sartre la universitatea din La Havre. În 1938 ăşi susţine teza de doctorat Introduction a la philosophie de l’histoire. După război este editorialist la Combat, Fogaro şi Express. Este profesor la Institut d’estudes politiques din Paris (1945-1954) şi Ecole nationale d’administration (1945-1947), devine titular al catedrei de sociologie a Facultăţii de Litere din Paris (1955-1967), director de studii la secţiunea a VI-a a Ecole practique des hautes etudes (1960-1978) şi professor la College de France (1970-1978).

[2] Valdimir Tismăneanu, Noaptea totalitară, ed. Athena, 1995, pg 132.

[3] Dix-huit lecons sur la societe industrialle , tradusă la noi 18 lecţii despre societatea industrială, trad. Simona Ceauşu, ed. All Education, Bucureşti, 2003, precum şi La lutte de classes. Nouvelles lecons sur la societe industrialle, apărută la noi Lupta de clasă. Noi prelegeri despre societatea industrială, trad. Giuliano Sfichi, post. Dan Pavel, ed Polirom, Iaşi, 1999.

[4] Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism, trad. Simona Ceauşu, ed. All Educational, Bucureşti, 2001.

[5] Termenul a fost lansat de psihologul german Theodor Lipps la 1885, pentru a denota experienţa estetică achiziţionată la contemplarea artelor plastice, în mod special a sculpturii. Literalmente, Einfuhlung înseamnă „a te simţi în" (ein-, în , -fuhlung, sentiment)

[6] Paul Ricoeur, De la text la acţiune, ed Echinox, Cluj, 1999, trad. Ion Pop, pg 164.

[7] Idem, op. Cit., pg 164.

[8] apud Paul Ricoeur, Memorie, istorie, uitare, trad. Ilie Gyurcsik şi Margaret Gyurcsik, ed. Amarcord, pg. 410, Raymond Aron, Introduction a la philosophie de l’histoire, Paris, Gallimard, 1938, Introduction, pg 120.

[9] apud Paul Ricoeur, Memorie, istorie, uitare, trad. Ilie Gyurcsik şi Margaret Gyurcsik, ed. Amarcord, pg. 410, Raymond Aron, Introduction a la philosophie de l’histoire, Paris, Gallimard, 1938, Introduction, pg 121

[10] apud Paul Ricoeur, Memorie, istorie, uitare, trad. Ilie Gyurcsik şi Margaret Gyurcsik, ed. Amarcord, pg. 410, Raymond Aron, Introduction a la philosophie de l’histoire, Paris, Gallimard, 1938, Introduction, pg 350

[11] Prin cel mai bun regim a nu se înţelege cel mai bun în sens moral, ci acel regim care se distinge prin eficienţă decizională şi prosperitate, respectînd totodată şi libertatea individuală.

[12] Raymond Aron, Lupta de clasă, trad. Giuliano Sfichi, ed. Polirom, Iaşi, 1999, pg. 95

[13] Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism, trad. Simona Ceauşu, ed. All Educational, Bucureşti, 2001, pg. 266.

[14] Idem, op. cit, pg 47.

[15] Idem, op cit, pg. 25.

[16] Marxismul, de exemplu, îşi subordonează toate acţiunile unui obiectiv final, care este suprimarea claselor. În acest sens ideologia este creatoare.

[17] Idem, op cit, pg 22.

[18] Idem, op cit, pg 49.

[19] Idem, op cit, pg 59.

[20] Omul politic se defineşte în viziunea lui Aron prin legitimitate, nu prin competenţă. (idem, op cit, pg 50)

[21] Idem, op cit, pg 51

[22] Raymond Aron, Lupta de clasă, trad. Giuliano Sfichi, ed. Polirom, Iaşi, 1999, pg 107

[23] Idem, op cit, pg. 107

[24] „Conform marxismului, mîntuirea omenirii are loc în istorie”, idem, op cit, pg. 109.

[25] A se vedea, op cit, pp 108-116.

[26] Categoriile ce se detaşează în cadrul societăţii industriale: preoţii (reprezentanţii religiei tradiţionale) şi intelectualii (oameni de ştiinţă, purtători de cuvînt); conducătorii politici, aflaţi în relaţie cu funcţionarii (administratorii) şi şefii armatei sau poliţiei; managerii, care au capacitatea de a organiza şi conduce; conducătorii de mase şefii de partide sau liderii de sindicat. (op cit, pg. 111)

[27] Idem, op cit, pg. 117.

[28] Am în vedere aici socităţile listate la bursă şi administrate de către manageri independenţi, profesionişti sau de către societăţi specializate.

[29] Raymond Aron, Lupta de clasă, trad. Giuliano Sfichi, ed. Polirom, Iaşi, 1999, pg 117

[30] Idem, op cit, pg 118

[31] Idem, op cit, pg. 121

[32] Idem, op cit, pg 122

[33] Idem, op cit, pg 123 : „În uniunea sovietică, directorul unei întreprinderi de stat primeşte un salariu ridicat, însă el îşi asumă nişte responsabilităţi şi aduce un serviciu hotărîtor comunităţii; opinia publică acceptă ca el să beneficieze de unele privilegii în schimbul contribuţiei aduse binelui comun”

[34] Idem, op cit, pg. 127.

[35] Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism, trad. Simona Ceauşu, ed. All Educational, Bucureşti, 2001, pg. 97

[36] Idem, op cit, pg 56

[37] Idem, op cit, pp. 212-213

[38] Raymond Aron, Lupta de clasă, trad. Giuliano Sfichi, ed. Polirom, Iaşi, 1999, pg 238.

-Studiu de caz –

2011-01-16T12:07:00.000-08:00

„Semnificaţia politică a portretelor din naosul bisericii Stăneşti (Vâlcea)”[1]

În studiul său despre biserica din Stăneşti, Vâlcea[2], Ştefan Andreescu porneşte de la poziţia specială pe care o ocupă portretele logofătului Tudor din Drăgoieşti şi soţiei acestuia jupîniţa Dimitra, în raport cu portretele ctitorilor bisericii Giura logofăt şi soţia sa Vilaia. Biserica, a cărei pictură a fost terminată pe data de 28 octombrie 1536, dupa cum reiese din pisanie, este construită din cărămidă, formă dreptunghiulară[3], ceea ce a condus către ipoteza că aceasta ar fi fost iniţial o biserică de curte boierească, căreia în decursul timpului i s-au adus modificări de formă, care însă nu au alterat picturile originare.

Ceea ce i-a atras atenţia autorului este poziţia privilegiată a portretelor logofătului Tudor şi soţiei sale, care nu este nici ctitor, nici donator, nici proprietar al locului, portretul său aflîndu-se pe peretele vestic al naosului, în raport cu portretele ctitorului Giura logofătul şi soţiei sale Vilaia, care sunt împinse în plan secund, în opinia autorului, conştient, în pronaos, pe peretele de nord vest. Realizînd acest lucru autorul propune o interpretare politică, ideologică[4], considerînd că avem de-a face „cu un protest tăcut” al boierului Giura faţă de gestul domnului Radu Paisie (1535-1545), din porunca căruia a fost tăiat Tudor logofăt pentru „rea hiclenie”[5]. „Consemnarea imediată în această formă neobişnuită a unui fapt de natură evident politică are caracterul de unicat în istoria artei medievale române”[6]

Împreună cu boierul Tudor din Drăgoieşti a mai fost tăiat din ordinul domnului Toma banul din Pietroşani. Ei dispar din documente la începutul anului 1536 pe 4 ianuarie, unde numele lor apare pentru ultima dată în hrisovul emis de către sfatul domnesc[7].

Rezolvarea problemei pe care ne-o pune autorul studiului se găseşte în anul 1535 cînd boierii s-au gîndit să-l ridice domn pe Radu, călugăr şi egumen al mănăstirii Argeş, cunoscut şi sub numele de Radu Paisie, Paisie fiind numele său de călugăr. În acel an „boierii au venit la sfânta mănăstire Argeşul de au luat pre egumenul Paisie şi l-au rădicat domn.Şi i-au schimbat numele, de i-au zis Radu vodă”[8]. Acesta îi urma la tron lui Vlad Vintilă, care fusese înlăturat de la putere de către boieri printr-un complot, complot ce se pare fusese încuviinţat de către Mehmet paşa de la Nicopole[9]. Ne aflăm în plină perioadă de expansiune a Imperiului Otoman sub domnia lui Suleyman Magnificul (1520-1566), perioadă în care toate statele cu care se învecinează imperiul sunt supuse presiunii politice şi militare. Astfel că orice mişcare politică din Ţara Românescă trebuia aprobată de către turci, în concluzie şi alegerea lui Radu Paisie de către boieri trebuia validată de către otomani. Problema este elucidată de către Şt. Andreescu pe baza unui citat din Nicolaus Olahus din lucrarea Hungaria, redactată în anul 1936: „Petru de la Argeş, unchiul meu…..mi-a scris zilele acestea din Ungaria că a fost pus domn în Transalpina, de către Muhamet, paşă al sultanului turc. Cînd era pe tron, după cîtva timp, a fost trimis cu armată de către turci, un lat domn din familia adversă ca să ia tronul, după ce-l fi alungat pe el. Dar el, afdlîndu-se între cele două armate, l-a provocat la duel pe adversarul său, l-a rănit şi l-a dat jos de pe cal, însă, cînd voia să-l omoare, baronii munteni... recurcînd la perfidie, au eliberat pe cel învins, l-au prins pe le însuşi, i-au tăiat nasul şi l-au izgonit. Totuşi el speră în îndurarea lui Dumnezeu, că, alungînd un uzurpator, va spăla ruşinea cu armele şi va pune iar mîna pe tron prin vitejia sa”[10]

Interpretarea acestui text oferită de către autor este aceea că într-o primă fază alegerea lui Radu Paisie, alesul boierilor, nu a fost acceptat de către turci, el bucurîndu-se iniţial numai de sprijinul paşei Mehmet de la Dunăre. Poarta numeşte un alt domn pe tron[11] care însoţit de către un corp de oaste turcesc îl alungă pe Radu Paisie de pe tron. „Baronii munteni” de care vorbeşte documentul sunt identificaţi ca fiind Tudor logofăt din Drăgoieşti şi Toma ban din Pietroşani. Înlănţuire evenimentelor este astfel rezumată de către autor: 8 ianuarie Suleyman Magnificul revine la Istanbul din expediţia din Irak; boierii îi adresează o jalbă[12] în care îi cer să-l numească domn pe Radu Paisie, alesul ţării însă sultanul nu dorea să îndeplinească cererea turcilor şi datorită faptului că acesta considera că ţara nu avea nici un drept să aleagă domnul fără ştirea sa, după cum reiese dintr-un document – 18 aprilie - 15 mai 1531, transmis către regele Sigismund al Poloniei, în care sultanul susţinea că domnii Moldovei şi Ţ. Ro. sunt „sclavii mei şi tributari şi posesiunile lor, încorporate între celelalte posesiuni ale noastre”[13], interzicînd domnilor români să mai trimită ambasadori, orice contact diplomatic trebuind să fie făcut prin intermediul Porţii, în consecinţă sultanul numeşte un alt domn, care este trimis cu oaste otomană să preia tronul, are loc incidentul care îl opune pe Radu Paisie - pretendentului, apoi trădarea boierilor, Radu Paisie se refugiază în Transilvania, se întoarce cu ajutor şi-şi recapătă tronul; între timp la poartă marele vizir Ibrahim este înlăturat prin strangulare de la putere şi înlocuit cu Ayas paşa, ceea ce uşurează călătoria domnului la Istanbul în vara anului 1536, în scopul de a obţine actul de confirmare din partea sultanului; acesta va sosi în toamna anului 1536 – 29 noiembrie.

Ne aflăm într-o perioadă destul de confuză, perioadă în care societatea politică a vremii este împărţită între doua tipuri de ideologii – o ideologie antiotomană, care mai credea în ideea de cruciadă antiotomană şi ideologia filo-otomană, care urmărea, nu atît o supunere oarbă faţă de poartă, cît mai ales conservarea autonomiei[14] ţării şi înlăturarea pericolului ca aceasta să fie transformată în paşalîc.[15] Apoi mai exista şi atitudinea duplicitară a domnitorilor[16], care vrînd să-şi salveze domnia duceau o politică de supunere faţă de poartă, la vedere, iar pe ascuns încheiau tratate secrete cu ţările creştine, cochetînd cu ideea de cruciadă[17], iar atunci cînd îşi asumă această ideologie pe faţă ei vor fi înlăturaţi fie de poartă, fie de către boieri cu acordul porţii.

Urmînd această linie de interpretare ideologică deschisă de către autorul studiului mai trebuie spus că Tudor logofăt şi Giura logofăt erau recunoscuţi în cercurile curţii domenşti, dar şi de reprezentantul Porţii, ca făcînd parte dintre filoturci[18]. Raporturile acestea dintre domn şi boieri pe fondul expansiunii Imperiului Otoman sunt caracterizate astfel de către Andrei Pippidi : una este politica marii boierimi, a celei vechi „pentru care principatele ar trebui să rămînă state de mîna a doua, semidependente, schimbînd numai, dacă se poate, obligaţiile faţă de Poartă cu vasalitatea faţă de o putere creştină…Cealaltă politică a caracterizat pe acei domni….care au simţit nevoia de a reglementa, pe plan intern, raporturile cu boierii în modul cel mai favorabil autorităţii centrale”[19]. În cazul supus discuţiei avem de-a face cu un raport de forţe şi dupa cum spunea Foucault, “orice raport de forte este un raport de putere”. Avem de-a face cu o punere în scenă a puterii, pentru că spaţiul bisericii este un spaţiu public, iar în cazul nostrum este locul în care “puterea se pune in scena”. Astfel ca intre spatiu, ca loc al punerii in scena a puterii si puterea, ca raport de forte ce capata o forma exista o legatura istorica. Spatiul/scena are o functie integratoare, pe de-o parte, pentru ca toti membrii societatii participa, fac parte din spectacolul puterii, pe de alta parte in cadrul spectacolului rolurile difera, iar “tensiunea teatrala” creata intre personaje poate dezvalui relatiile de putere; pe de alta parte spectacolul public oferit de către Giura logofăt are si functie de auto-cunoastere, explicitara si normative, pentru ca dezvaluie fiecarui participant locul si, totodata, “il fixeaza”, din punct de vedere social impacindu-l totodata cu statutul sau social, incercind sa rezolve si o problema de identitate culturala.

Dacă acceptăm această interpretare trebuie amintită şi concluzia la care ajunge autorul studiului “tabloul din naos, înfăţişîndu-l pe Tudor logofăt şi soţia lui Dimitra, elogia…sacrificial acestui boier în slujba ţării – moartea lui se datora, aşa cum prea bine ştia Giura, încercării pe care o făcuse de a evita încă un conflict cu Poartă”[20].

Însă, dacă acceptăm această cheie interpretativă. În studiul său cu privire la mănăstire Plăviceni[21], Paul Cernovodeanu dădea o explicaţie puţin diferită unei situaţii aproximativ asemănătoare. Mănăstire Plăviceni ctitorită în 1648 de către boierul Dragomir (mare ban între 1641-1643[22]) are pictate pe pereţii săi o serie de 19 portrete votive în care sînt incluse şi portretele ctitorilor. Ceea ce-I atrage atenţia autorului este prezenţa în suita de tablouri a clucerului Radu Buzescu, prezenţă greu explicabilă la Plăviceni, deoarece nu este nici ctitor, nici donator, nici proprietar, ipoteza emisă fiind aceea că “acesta este zugrăvit acolo doar din motive de prestigiu, fiind boier de seamă şi înrudit cu Vilaia băneasa, mătuşa mare a ctitorului Dragomir vornicului”[23]. Se pare că nici la Stăneşti n-am fi prea departe de o astfel de asociere la ctitorie pe bază de prestigiu şi rudenie pentru că Vilaia soţia ctitorului Giura logofăt era mătuşa soţiei lui Tudor logofăt, Dumitra sau Dimitra, cum apare uneori, de pe unul Manea a lui Mogoş, pentru că Maria fiica lui Giura logofăt era verişoară cu Dumitra, aşa cum reiese din documente ale Buzeştilor[24].

[1] Studiul apare în lucrarea Stefan andreescu, Perspective medievale, Bucureşti, Nemira, 2002. Problema a mai fost abordată de către autor în MO, an XX (1968), nr. 1-2, pp 77-80 sub numele “Identificarea portretelor din naosul bisericii la Stăneşti (Vâlcea)”, dar şi în revista “Amfitetru”, 1967, an II, nr 20, p. 331 “Portrete laice necunoscute din veacul al XVI-lea”

[2] Studii despre mănăstirea Stăneşti-Vâlcea au mai fost scrise de către Dan Pleşia, 1965, MO, nr. 5-6, pp. 407-417, „Contribuţii la istoricul m-rii Stăneşti-Vâlcea şi al ctitorilor ei”, precum şi la Carmen Laura Dumitrescu, „O reconsiderare a picturii din stăneşti-Vâlcea”, în Pagini de veche artă românească, vol II, ed, Academiei, Bucureşti, 1972, pp 153-256, studiu aspru criticat de către Ştefan Andreescu, care i-a găsit ample carenţe de documentare şi interpretare.

[3] În secolul al XVI specialiştii vorbesc chiar de către un stil arhitectonic care s-a impus în rîndul bisericilor de curte în Ţara Românească, aceasta şi datorită condiţiilor politice greleş s-a impus un stil arhitectonic mai puţin fastuos, cu materiale mai ieftine, acest lucru fiind ilustrat şi de paramentul (finisajele pereţilor) din material mai puţin pretenţios, uneori din cărămidă, aşa cum este cel de la Stăneşti-Vâlcea. (Cornelia Pillat, Variaţiuni pe teme de artă medievală românească, ed. Vremea, Bucureşti, 2003, studiul „Existenţa bisercilor de plan dreptunghiular în Ţara Românească în sec. al XVI-lea”, pp 231-249, precum şi „Tipologia bisericilor de curte din Ţara Românească”, Ştefan Andreescu, op.cit, pp 195-219. Virgil Cândea această formă de artă „artă funcţională”.

[4] Este foarte greu de aflat intenţia autorului în lipsa unui document, aşa că nu ne rămîne decît să cercetăm inteţia operei

[5] „înaltă trădare”, DIR, B, veac XVI, vol II, nr 340, pg 331 şi nr. 386, pp 368 - 369

[6] Ştefan Andreescu, op. cit., pg 77

[7] Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, ed. Enciclopedică română, Bucureşti, 1971;apud Şt. Andreescu n 3, pg 76Al Ştefulescu, Gorjul istoric şi pitoresc, Tg Jiu, 1904, p. 290 (data pisaniei); Documente privind istoria României, B, Ţara Românească, vol II (1526-1550), Buc., 1951, nr. 191, p. 198 (mai departe se va cita DIR, B) precum şi Ioan-Radu Mircea, Un neam de de ctitori olteni:Boerii Drăgoieşti, Craiova, 1944, pp 6-13

[8] Apud Şt. Andreescu, op cit. p 78, apud Istoria Ţării Româneşti (1290-1690+). Letopiseţul Cantacuzinesc, ed. Grecesu şi D. Simionescu, ed. Academiei, Buc., p. 48 şi 207

[9] Şt. Andreescu, op. cit., pg. 80, apud Letopiseţul Cantacuzinesc, ed. Cit., pp 43-47 şi 206-207

[10] St Andreescu, op cit, pp 77-78 apud Literatura română veche (1402-1647), vol I, ed G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu, Buc, 1969, p. 258

[11] Problema pretendentului la tron nu este elucidată de către istorigrafia românească, cf. nt. 1, pg 85, Şt Andreescu, op cit, acesta înclină spre Ivan Viezure, amintit într-un act din 10 ianuarie 1546 dat de către Mircea Ciobanul (DIR, B, veac XVI, vol II, p 334)

[12] Mustafa A. Mehmed, Documente turceşti privind istoria României, vol I (1445-1774), Buc. 1976, nr. 18, pp28-29

[13] Şt. Andreescu, op cit., p 81, apud Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, Supliment II, vol I, Buc, nr IX, pp 24-27

[14] O autonomie limitată

[15] În timpul lui Radu de la afumaţi, boierii din Ţ. Ro., „sfătuindu-se cu toţii, au găsit aceasta: că nu vor mai putea să se tot bată, ei fiind puţini şi ţara mică, cu un împărată ce au luat şi au cuprins atîtea ţări şi are mulţime de de oameni” şi hotărăsc să facă demersuri la poartă pentru pace; pace pe care o încheie sultanul Suleyman I şi acceptată de boieri „ sultanul să numească domn pe unul dintre românii pe care i-ar avea la el, românii să plătească tribut ca şă mai înainte…..turcii de atunci încolo să nu ai aibă nici o lată putere în acea ţară în afară de acestea” (Şt, And., op. cit, pp 87-88, apud Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţ. Ro., ed. Constantin Grecescu, Buc, 1963, p 40; Călători străini despre ţările române, vol I, Buc., 1968, p 179)

[16] Pe deoparte avem scrisoarea trimisă de către domn Braşovului prin care anunţa vestea ce-a bună – 1536 „steagul şi pacea ce mi-a dat-o împăratul de la Poartă, ca să mi-o aducă domniei mele” (St. Nicolaescu, Documente slavo-române cu privire la relaţiile Ţ. Ro. Şi Mo. Cu Ardealul sec XV şi XVI, Buc, 1905, nr. XXIV, p 63-64); pe de altă parte avem strigătul deznădăjduit al aceluiaşi domn „s-au ridicat necredincioşii turci cu rău asupra noastră, creştinilor, ca să se prăpădească sfînta cinstită cruce şi lege creştină”(Gr. G. Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din Ţ. Ro. Şi Mo. Privitoare la legăturile cu Ardealul, 1346-1603, Viena, 1905- Buc., 1931, pp 341, 348, apud Andrei Pippidi, Tradiţia politică bizantină în ţările române în sec XVI-XVIII, Corint, 2001, pg 109)

[17] Şt. Andreescu, op cit., pg 93

[18] El era cel care ducea haraciul Ţării Româneşti şi-l preda Porţii Fericirii – Şt. And., op. cit, pg.97

[19] Andrei Pippidi, op cit, pg 184

[20] Am putea spune că avem de-a face cu un protesc civic….realism politic..

[21] Paul Cernovodeanu, Mănăstirea Plăviceni, Olt- un monument „genealogic” vitregit, Arhiva genealogică, 1994, nr 3-4, pg 43-60

[22] N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova în sec XV-XVII, ed. Enciclopedică, Buc., 1971, p 170

[23] Cernovodeanu, op cit, pg 47

[24] N. Stoicescu, op cit, pp 34-36

statul

2010-12-11T11:06:00.000-08:00

statul nu este o fictiune, el este suma libertatilor la care am renuntat noi; punct

cenzorul meu

2010-12-06T13:04:00.000-08:00

Domnul cenzor, om de treabă,
Întâlnindu-mă-ntr-o zi:
"Sionaş, glumind mă-ntreabă,
Ce ai tu a-mi bănui?
Poate foarfeca-mi nu-ţi place
Unde ştie a ciocârti?
Dar eu dragă, n-am ce-ţi face;
Aşa lucruri dacă-i scri
Nu-ţi dau voie-a tipări.

Ştiu că-n ţară-s multe rele
Care cer a se-ndrepta !
Ştiu că patimile-s grele
Pentru biata muza ta;
Ştiu că de negustorie
Orice post îţi pare-a fi.
Dar s-o scrii e nebunie,
Şi de-aceste dacă-i scri,
Frate, nu poţi tipări.

Ştiu că-n ţară nedreptatea
Este-un rău nevindecat,
Şi că toată răutatea
Este-n oamenii de stat.
Ştiu că toată ţara plânge;
Dar nu-i chip de a gândi.
Trebuie să curgă sânge...
Şi de sânge dacă-i scri
Nu-ţi dau voie-a tipări.

Satire de vrei a face,
Trebui să te cumpăneşti;
Ştii că multor nu le place
Unde-i doare să-i loveşti.
Pe judecători ce pradă
De te-i pune-a biciui,
Intru eu cu ei în sfadă,
Şi de dânşii dacă-i scri
Nu-ţi dau voie-a tipări.

Despre drepturi siluite,
Despre rele trebi de stat,
De hoţii meşteşugite
Ce să fac neîncetat;
N-ai nici un cuvânt a spune;
Nu ai drept de a lovi,
Trebui să le iei de bune,
Căci oricum dacă vei scri
Nu-ţi dau voie-a tipări.

Fă sonete, scrie ode
Pentru domni, pentru boieri;
Scrie orice despre mode,
Despre coarne şi muieri,
Ciocoism şi umilire,
Predică cât vei pofti;
Şi atunci cu mulţămire,
Orice fleacuri dacă-i scri,
Îţi dau voie-a tipări."

1845, gheorghe sion

inteligenta

2009-12-23T13:28:00.000-08:00

inteligenta se simte bine doar atunci cind se simte libera, ingradita doar de legile ratiunii;

2009-12-15T10:15:00.000-08:00

The one

“Scoala din Atena”, Raphael, 1509-1510, Vatican, fresca, perioada renascentista: Platon in centru intr-o mina, cea stinga, duce dialogul “Timaios”, iar cu mina cealalta arata catre cer; Aristotel, peripateticul[1], il insoteste, intr-o mina tine “Etica nicomahica” iar cu cealalta, dreapta, arata catre pamint. Kant va spune mai tirziu, ca si cum ar fi vrut sa surprinda asemeni lui Raphael cele doua directii filosofice initiate de cei doi mari ginditori antici, in deschiderea Concluziilor la “Critica ratiunii practice”, ca “cerul instelat deasupra mea si legea morala in mine”[2]. Sint doua directii, doua tipuri de gindire teoretica ce vor marca secolele care vor urma – idealismul platonician, cu teoria formelor si empirismul, spiritual de observatie, al lui Aristotel, cel care, cu ajutorul ratiunii si al datelor oferite de catre natura, a reusit sa-si desavirseasca teoriile despre univers (metafizica), realitate (fizica) si om si cetate (politica).

Nimic mai fals!

Deosebirile de gindire intre cei doi uriasi ai gindirii filosofice nu sint atit de radicale, asa cum in trecut ne-a lasat sa intelegem filosofia vulgaris. Ambii manifesta un “optimism gnoseologic”, in termini moderni, adica realitatea poate fi explicate rational atit timp cit filosoful ii intelege/descopera esenta rationala. Elementul inteligibil la Platon este ideea, pe cind la Aristotel este “obiectul cunoasterii”, “definitia este conceptual intregit de obiect”, iar la concept ajungem prin cunoastere, insa “conceptual este asadar instrument al cunoasterii, iar continutul ei inteligibil si obiectul cunoasterii este forma” . Deci odata ce se descopera “ideea “ sau “relatia” adevarata, cunoasterea sta in concept nu in sensibilitate[3].

Pentru a reveni la obiectul cercetarii noastre sa spunem ca ambii au fost preocupati de organizarea politica a cetatii. Aceasta preocupare nu izvora numai din ambitia politica a celor doi. Se stie ca Platon a incercat sa-si puna in aplicare ideile din Republica prin intermediul lui Dyonisios cel Batrin, tiran al Siracuzei intre anii 405-368/367 i.e.n. In prima incercare de acest fel el sfirseste ca sclav. In cea de-a doua aventura siracuziana, dupa cum ne povesteste Diogenes Laertios el ar fi cerut acestuia pamint si oameni pentru a pune in realitate ideile din republica, dar si aceasta aventura politica sfirseste prost, fiind pe punctual de a fi ucis. A treia oara, in anul 361 i.e.n., protagonist in postura de tiran este Dyonisos cel Tinar, fiul lui Dyonisos cel Batrin, el doreste sa intervina pe linga acesta pentru a obtine clementa din partea acestuia pentru unchiul sau Dion, unchi al tiranului si prieten si discipol al lui Platon. De aceasta data se alege cu o promisiune neonorata[4]. Dupa cum se stie si Aristotel si-a exercitat talentele pedagogice pe linga Alexandru Macedon. Mai mult printr-o conjunctura, Aristotel fiind fiul doctorului curtii lui Filip al II-lea, acesta ajunge sa-i fie profesor lui Alexandru, aventura sfirsindu-se odata cu moartea lui Filip al II - lea in 336 i.e.n, acesta fiind ucis.

Exista si un alt motor care-i obliga pe antici sa se ocupe de treburile cetatii. Lumea antica impartea gindirea/teoria in trei mari domenii – fizica, etica si logica (aceasta fiind o creatie, ca disciplina structurata, aristotelica). Etica era pentru greci studiul cel mai inalt, deoarece pentru greci filozofia trebuia sa asigure fericirea.

“In toate stiintele si artele scopul este binele, iar cel mai mare se afla in cel mai inalt grad in [5] suverana tuturor, iar aceasta este stiinta politica, iar binele politic este dreptatea, , adica avantajul comun.”[6] ( POL. III, 12, 1282b 14-20)

Ideea apare si in Etica Nicomahica in care statutul politicului in raport cu celelalte discipline este mult mai bine precizat:

“Intrucit politica se serveste de celelalte stiinte practice si, mai mult, ea stabileste prin legi ce trebuie facut si ce trebuie interzis, se poate spune ca scopul ei le imbratiseaza atit de cuprinzator pe cele ale celorlalte stiinte incit acesta poate fi considerat binele uman prin excelenta. Pentru ca, desi, acest bine este acelasi si pentru fiecare individ in parte si pentru cetate in ansamblul ei, este evident mai important si mai desavirsit sa iei asupra ta raspunderea si salvarea binelui cetatii; fara indoiala, este de dorit sa faci binele si unui singur om, dar mai frumos si mai inaltator e sa-l infaptuiesti pentru un popor intreg sau pentru o catate. Acest lucru il vizeaza si cercetarea de fata, ca fiind una de natura oarecum politica” (Etica Nicomahica, 1094b 4-15).

Pentru Aristotel dreptatea era “un fel de egalitate”, in care fiecare primeste atita dreptate cit merita, in sensul ca cel care va fi drept prin natura va primi dreptatea pe care o merita, iar cel care prin natura nu va fi drept de la natura dreptatea sa va fi o dreptate din punct de vedere social si al legii, dar nu si pentru el. Avem astfel cuprinse in aceasta acceptiune a dreptatii – dreptatea ontologica, dreptatea sociala si dreptatea legii, dar si dreptatea etica, ca practica a dreptatii dar si dreptatea morala, ca bine colectiv.

Nici Platon nu se indeparteaza prea mult in Republica de aceasta acceptiune, in prima faza, deoarece spune:

“Dreptatea inseamna ca fiecare om sa se ocupe in stat cu acea singura meserie pentru care a fost pregatit[7], adica fiecare meserie, ca sa poata fi bine indeplinita, va fi ocupatia sigura a celui ce o invata si o practica”[8]

Insa Platon se indeparteaza de Aristotel cind pune ca baza a dreptatii Ideea de dreptate, inclusive statul fiind cladit pe aceasta Ideea de dreptate, el cautind definitia Ideii[9] de dreptate prin ea insasi, nu raportat la altceva, pentru ca asa cum se va vedea la Aristotel dreptatea la acesta este o relatie, se afla intr-un raport cu altceva, in cazul acesta cu constitutia statului. Virtutea este calea de mijloc intre doua vicii, unul provocat de exces , altul provocat de abstinenta, am spune noi astazi, sau insuficienta “fata de ceea ce se cuvine” spune Aristotel.[10] Calea de mijloc este usor de aflat acolo unde gindirea matematica predomina, pentru ca in aceste cazuri elementele obiective determina calea de mijloc. In cazul virtutii ceea ce este mult pentru unul poate fi putin pentru un altul. Deci calea de mijloc “in raport cu noi poate sa fie diferita pentru fiecare, in timp ce morala nu poate sa depina de capriciile fiearuia, pentru ca telul moral este dat in mod obiectiv”[11].

Astfel apare intrebarea legitima la cei doi autori antici cine este “paznicul cetatii”, dupa cum se exprima Platon. In cazul acestuia lucrurile sint clare, cei mai buni paznici ai cetatii sint filozofii[12], pentru ca, dupa cum spune filozoful grec “este imposibil ca poporul sa fie filosof”[13]. Bineinteles, Platon va admite ca numarul adevaratilor filosofi este mic, pentru ca cei care se ocupa cu studiul filosofiei fie nu au inclinatii naturale, adica nu sint dotati de la natura cu memorie buna, rabdare, nu sint inteligenti, au un caracter slab sau daca sint uriti si ei trebuie exclusi de la aceasta onoare, chiar daca aceasta ultima conditie nu era una eliminatorie, totusi pentru un grec cu simtul estetic bine dezvoltat si care avea simtul proportiilor, sintem nevoiti sa admintem ca si aceasta conditie devenea una imperativa.[14]

Cine sint paznicii cetatii? Sint :

“cei care vor parea capabili sa vegheze asupra legilor si institutiilor cetatii” si continua Platon “de preferinta (ii vom pune paznici-n.m.) pe cei care cunosc existenta fiecarui lucru”[15].

Deci avem de-a face cu o anumita competenta a filozofilor pe care acestia, pe de o parte o au ca un dat natural, dupa cum am vazut nu oricine poate fi filozof, iar pe de alta parte aceasta competenta se dobindeste pe doua cai, acestea fiind educatia si experienta. La Platon avem detaliata o tehnica dialectica a “fauririi conducatorilor”. Educatia stind la baza formarii celui ales, care va fi acordata intr-o forma lipsita de constringere[16] “sa nu invete nimic precum un sclav”[17]. Pina la 20 de ani li se ofera tinerilor o educatie eterogena, interdisciplinara, in care se amesteca exercitiile fizie cu studiul stiintelor exacte, muzica si “raporturile dintre stiinte si intre ele si natura a ceea-ce-este”[18]. Toate acestea au rolul de al familiariza pe tinar cu “ceea-ce-este”, dar in felul acesta, pentru ca Platon nu pierde din vedere scopul sau pedagogic, pedagogii vor putea distinge intre spiritele potrivite pentru dialetica si celelalte, intre spiritele sinoptice, care este dialectician si celelalte spirite, care nu au inclinatie spre dialectica[19]. Pentru ca vor urma zece ani de pregatire in arta dialecticii, in care cei alesi ca avind cele mai bune inclinatii in acest sens “ vor fi puternici in stiinte, in razboi si in celelalte activitati prescrise de lege”, iar apoi, la 30 de ani, vor fi retrasi dintre ceilalti tineri si vor fi pusi la “proba dialecticii”[20]. Aici exista un pericol, pe care Platon nu se sfieste sa ni-l aminteasca. Pentru el dialectica este o arma, o arma folosita atit in discutiile private, cit si in cele publice, atunci cind dialectica este uzitata pentru a cuceri puterea. Dar dialectica mai este folosita si pentru a cunoaste adevarul, pentru a-l descoperi si pericolul dialecticii in toate aceste situatii, posibil si-n altele, este abuzul de dialectica. Tinerii comit acest pacat pentru ca nu inteleg puterea dialecticii ca arma si risca ca jucindu-se cu dialectica sa o transforme intr-o imitatie, deci distrug autenticitatea demersului dialectic[21].

Dupa studiul dialectici, insusirea metodelor si rostului dialecticii in cetate, urmeaza ca cei alesi “sa coboare din nou in pestera”, fiind obligate sa indeplineasca sarcinile militare “si toate functiile tinerilor” pentru a capata experienta (timp de 15 ani). Astfel se desprinde din intreprinderea lui Platon faptul ca pe linga insusirea metodelor dialecticii, studiul stiintelor si alte activitati teoretice[22], pregatirea celor alesi, viata acestora, era in sine o metoda dialectica, acestia fiind obligate sa-si confrunte “in sine” cele doua laturi ale existentei cunoasterea stiintifica si experienta.

In jur de 50 de ani, cind cei alesi si-au insusit si experienta necesara guvernarii, cind vor fi trecut cu bine toate probele la care au fost supusi, acestia vor fi competenti sa ocupe functia de “paznici ai cetatii”. Competenta lor este “binele in sine” sau Ideea de Bine pe care o vor utiliza:

“pentru a ordona cetatea, indivizii si propria fire, pe rind, in timpul vietii care le-a mai ramas”.[23]

Toate aceste vor fi posibile atunci cind conducatorii statului vor deveni adevaratii filosofi, pentru ca numai ei vor putinta de aconsidera cetatea “ca pe lucrul cel mai important si mai necesar”[24]

In cazul lui Aristotel lucrurile stau putin altfel, pentru ca nu trebuie sa uitam ca teoria sa are in spate o colectie de 158 de Politii ateniene. Politica lui Aristotel se cladeste pe studiul in amanutime a mecanismelor care guvernau statele ateniene, dar si statele considerate barbare la acea vreme:

“Deoarece am ales sa cercetam care este cea mai buna dintre toate comunitatile politice pentru cei capabili sa traiasca mai ales dupa bunul plac, atunci trebuie cercetate si alte constitutii, de care se folosesc unele dintre cetatile despre care se spune ca au legi bune si despre altele, eventual, despre care se spune si care par a fi bine alcatuite, pentru a vedeace au ele bun si util”[25].

Pentru ca spune stagiritul nu se poate sa nu gasim lucruri in comun la o atenta studiere, dar asta nu trebuie sa ne faca sa tragem concluzia ca lucrurile ar trebui puse la comun, aluzie la Platon. Metoda folosita de el este metoda inductiva cea care il conduce de la particular spre general.

Aceeasi intrebare si-o pune si Aristotel: pe mina cui dam cetatea? cine este cel mai in drept sa ne conduca? Dupa Aristotel cea mai buna constitutie este cea

“in care administratia revine celor mai buni, iar aceasta este cea in care se intimpla ca un anume singular, sau o intreaga stirpe sau o multime sa fie superiori in virtute fata de toti cei capabili sa fie condusi ori sa conduca in vederea celei mai dezirabile vieti”[26]

Avem de-a face, dupa cum continua Aristotel de o necesitate a identitatii intre virtutea unui barbat cu virtutea unui cetatean si cu cea “a celei mai bune cetati”[27]. Identitatea despre care se vorbeste aici este mai bine delimitate intr-un alt pasaj unde se spune ca “identitatea cetatii este relativa la constitutie”[28], adica cea despre care se predica este legea insasi, legile care guverneaza cetatea, pentru ca ne spune Aristotel intr-un alt loc:

“legile ar trebui sa guverneze daca sint bine intocmite, iar magistratul, fie ca este unul fie ca sint mai multi, trebuie sa aiba autoritatea in privinta acestora in cazul in care legile nu sint in stare sa se pronunte précis, deoarece nu este usor sa se clarifice universalul in toate ”[29].

Scopul vietii sociale este acela de a spori numarul barbatilor virtuosi, iar barbatul ales este legea pentru ca el asculta de lege – atit de cea exterioara (legile cetatii) cit si de legea interioara (legile virtutii).

Cel ales este cel care este capabil:

“sa discearna ce e bun si ce e rau atit pentru ei insisi cit si pentru om in gen si credem ca asemenea oameni sint cei apti sa conduca o casa sau o cetate. De aici si termenul prin care desemnam cumpatarea (sophrosyne), intelegind ca calitatea ce salveaza intelepciunea”[30]

Si-l da drept exemplu Pericle. Avem de-a face cu o relatie care pune in armonie inteligenta cu instinctele, pentru ca numai cumpatarea il salveaza pe intelept de excese si fac din el un bun conducator bun. Asa cu apare in Etica nicomahica cel ales pentru Aristotel este omul de bine . Insa unicitatea omului de bine nu este faptul ca el este unic sub aspect cantitativ, ci unicitatea sa este calitativa. Deoarece omul de bine are prieteni in cetate, alti oameni de bine, pentru ca dupa cum arata stagiritul cetatea favorizeaza aparitia barbatilor virtuosi. Prietenia intre oamenii de bines au barbatii virtuosi salveaza cetatea de la demagogie[31].

In incheiere as dori sa amintesc cuvintele unui istoric care spunea urmatoarele referindu-se la scrierile politice ale lui Platon si Aristotel:

“Sub o forma sau alta, astfel de judecati sint commune, ba chiar locuri commune, in scrierile grecesti, intr-o linie neintrerupta macar din secolul al V-lea incoace. Citiva istorice sint de parere ca nu trebuie sa le acordam prea mare importanta, fiindca ele reprezinta numai opiniile unei parti restrinse a populatiei, sin u sint tipice pentru atitudinea de ansamblu a grecilor, care erau in majoritate cultivatori si mestesugari. Primul defect a aestei argumentari consta in faptul ca singura aceasta minoritate a avut importanta in istoria gindirii grecesti, inclusive a celei stiintifice”[32].

Si n-am sa mai continui cu celelalte slabiciuni ale acestei judecati, pe care autorul le expune in continuoare cu aceeasi eleganta.

[1] Peripatos, gr. – circulare, du-te vino, alergatura, plimbare, conversatie in timpul plimbarii (Istoria filosofiei, coord. Jacqueline Russ, vol 1, trad. Dan-Cristian Carciumaru. Ed. UniversulEnciclopedic

[2] Critica Ratiunii Practice, Imanuel Kant, trad.

[3] Alte elemente care i-ar putea apropia pe cei doi: ambii propun o “scara a existentelor” cu material pe treapta cea mai de jos si cu “Ideea de Bine”, la Platon sau “Miscatorul Nemiscat”, la Aristotel, pe trapta cea mai sus. Pe de alta parte, aristotel ar fi spus “mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevarul”. Pentru a intelege mai aceasta spusa trebuie amintita o alta despre prietenie: un prieten “este un suflet ce locuieste in doua corpuri” (D. Laertios, Despre vietile si doctrinele filosofilor, trad. CI Balmus, ed. Polirom, 2001, pg. 172)

[4] cf. D. Laertios, Despre vietile si doctrinele filosofilor, trad. CI Balmus, ed. Polirom, 2001, pg. 397.

[5] ή πολιτιχή δύναμις cu sens de φιλοσοφία πολιτιχή; δύναμις conform notei traducatorului are mai mult sensul de aptitudine (Politica, Aristotel, trad. Alexander Baumgarten, ed. IRI, 2001, pg. 477, n. 129)

[6] Politica, Aristotel, trad. Alexander Baumgarten, ed. IRI, 2001, pg. 177

[7] Ca o ironie, pentru noi romanii, aceasta va spune :”Nu i-am ingadui cizmarului sa incerce sa fie si agricultor, testator sau zidar; el trebuie sa faca incaltari, pentru ca munca aceasta sa fie practicata bine in folosul nostru” (Platon, Republica, trad. Dumitru Vanghelis, ed. ANTET, cartea a II-a, pg. 58)

[8] idem, cartea a II-a

[9] Cartea I si II din dialogul republica se ocupa cu aceasta problema

[10] “Egalul reprezintă un fel de „mijloc între exces şi insuficienţă. Numesc mijloc al unui lucru ceea ce se afla la o distanţă egală faţă de fiecare dintre cele doua extreme, fiind unul si acelaşi pentru oricine; iar mijloc în raport cu noi numesc ceea ce nu comportă nici exces, nici insuficienţă şi acesta nu este nici unic, nici acelaşi pentru toţi” (Aristotel, Etica Nicomahica, trad. Stela Petecel, ed. Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1988, 1106b 39-40, pg 40)

[11] Constantin Tsatsos, Filosofia sociala a vechilor greci, trad. Lia Brad, ed Univers, Bucuresti, 1979, pg.224

[12] Idem, Cartea aVI-a, pg. 203

[13] Idem, Cartea a VI-a, pg. 193

[14] Idem, Cartea a VI-a, pg. 238

[15] Idem, Cartea a VI-a, pg. 182

[16] Platon subliniaza ca aceasta nu ar trebui facuta asa cum se intimpla cu sclavii, pentru ca pe de o parte sclavii nu puteau deveni “paznici ai cetatii’, pe de alta parte numai persoanele libere erau cetateni cu drepturi politice in cetatea Atenei.

[17] Idem, Cartea a VI-a, pg. 240

[18] Idem, Cartea a VI-a, pg 241

[19] Idem, Cartea a VI-a, pg 241

[20] Idem, Cartea a VI-a, pg 241

[21] “[…] imitindu-i pe cei care aduc obiectii, o fac si ei, placindu-le precum catelandrilor sa se sfisie si sa muste prin rationament pe toti cei care se apropie de ei” (idem, Cartea a VI-a, pg 243). Aici asistam si la un atac subtil la adresa sofistilor care sustineau ca o idée poate fi sustinuta atit pro-, cit si contra-. In felul acesta, sustine Platon, prin abuzul de dialectica, se discrediteaza filozofia in ochii opiniei publice.

[22] In greaca veche, cuvantul “theoria” insemna a contempla, a specula, a privi obiecte si provine de la cuvantul “theoros”, care inseamna spectator, mai exact “thea”—perspectiva si “horan”—a vedea, deci a avea o perspective, care se obtine numai in urma dialecticii.

[23] Idem, Cartea a VI-a, pg 244

[24] Idem, Cartea a VI-a, pg 245

[25] Politica, Aristotel, trad. Alexander Baumgarten, ed. IRI, 2001, pg. 75 , 1260b 26-34

[26] Idem, pg. 205, 1288a 32-39

[27] Idem, pg. 205, 1288a 39-41; avem de-a face aici cu o identitate ontologica, predicativa cind despre ceva se spune ceva in relatie cu altceva;

[28] Idem, pg. 149, 1276b 10-11

[29] Idem, pg. 177, 1282b 1-5

[30] Aristotel, Etica Nicomahica, trad. Stela Petecel, ed. Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1988, pg 138, 1140b 8-39

[31] Idem , pg 191, 1157a 15-16

[32] M. I. Finley, Vechii greci, trad. Emil Condurachi, ed. Eminescu, 1974, pg. 167

despre falsificarea prezentului

2009-01-21T06:51:00.000-08:00

"ignorarea deliberată a trecutului antrenează falsificarea prezentului" (J. Fr. Revel)

artistul

2008-05-15T01:22:00.000-07:00

într-o prefaţă a lui stefan zweig, chiar la început:

"nici un artist nu este artist tot timpul, pe întreg parcursul celor douăzeci şi patru de ore ale existenţei sale zilnice; tot ceea ce este esenţial, tot ceea ce este durabil în reuşitele sale, se înfăptuieşte în numai puţinele şi rarele momente de inspiraţie"(stefan zweig, orele astrale ale omenirii, ed. muzicală, 1978); punct

fr. nietzsche

2008-02-10T09:31:00.000-08:00

"remuşcarea - remuşcarea este ca un cîine muşcînd dintr-o piatră - o prostie"(călătorul şi umbra sa)

despre prostie

2008-02-08T10:46:00.000-08:00

prostia este singura calitate ireductibilă;

sufletul

2008-01-16T13:36:00.000-08:00

sufletul este uşor ca o pană de vultur, nu-l simţi în timpul vieţii şi este esenţa eternităţii;

teatrul

2008-01-10T10:14:00.000-08:00

spectacolul care are în definiţia sa viaţa;

zăpada

2008-01-09T13:13:00.000-08:00

care sînt calităţile zăpezii? este rece, este albă şi, în prezenţa căldurii se topeşte, iar cînd este rece şi se aruncă cu sare peste ea se transformă într-un terci insuportabil; dar aşa e în oraş;

anomalie

2008-01-07T12:54:00.001-08:00

este ceva aflat în afara normei, ce nu are nici o legătură cu norma unanim acceptată; însă la un momentdat anomalia poate deveni lege;

despre opacitate

2008-01-06T10:17:00.000-08:00

opacitatea se referă pe de-o-parte la lipsa de transparenţă, pe de altă parte, la figurat, numeşte o persoană nu prea deschisă la nou; opacitatea ne vorbeşte despre opusul său, opusul ei fiind transparenţa; oglinda este obiectul care reuneşte cele două extreme; pe de-o-parte ai transparenţa, dar este o transparenţă a imaginarului, construită din lumini şi umbre, pe de altă parte avem o opacitate fizică;

celibidache

2008-01-04T00:18:00.000-08:00

am urmărit cîteva momente dintr-un interviu al lui celibidache unde, printre altele, îşi motiva reticenţa sa faţă de înregistrări; argumente: înregistrarea uniformizează performanţa interpretării, muzica riscînd să capete aceeaşi sonoritate pe disc , deoarece 40% din sunete se pierd prin înregistrare, se pierde relaţia vie cu sunetul; cel de-al doilea argument este cel al reprezentării, pentru el discul reprezintă un mormînt, amintind de ceea ce este îngropat acolo, discul este o reprezentare, o formă moartă şi insesibilă la turbulenţele vieţii; muzica pentru el era sistemul său filozofic şi ideologic, pentru că spune, el nu cultivă mediocritatea pentru că aceasta este cultivată de către lume;

prietenul

2008-01-03T10:18:00.000-08:00

este persoana cea mai apropiată ţie, mai apropiată decît fratele; se spune că duşmanul te înjunghie pe la spate , iar prietenul prin faţă; prietenul este cel cu care stai faţă-în-faţă, dezbrăcat de poveştile grozave pe care ţi-ai clădit imaginea publică; prietenul este ceea ce tu ţi-ai dori să fii, dar nu eşti, el reprezintă idealul tău despre tine; dacă acest ideal se modifică şi prietenii vor fi alţii; sau rişti să rămîi fără prieteni;

despre dorinţă

2008-01-01T11:58:00.000-08:00

în fiecare clipă ne dorim cîte ceva, însă împlinirea dorinţei nu ţine decît de soartă şi de noroc;

la mulţi ani!

2007-12-31T09:01:00.001-08:00

sper ca anul care vine.............

aseară

2007-12-30T13:52:00.000-08:00

aseară n-am putut să scriu pentru că am fost împiedicat să fac acest lucru; din această cauză astăzi am vorbit despre libertate; aseară mi-au înflorit fluturi pe retină, iar îngerii mi-au făcut cu mîna; "hello! te doare spatele rău?", m-au întrebat ei şi-au plecat lăsîndu-mă cu durerea mea de spate; au plecat............

libertate

2007-12-30T13:42:00.000-08:00

pînă acum n-am spus nimic despre libertate; un fluture abia ieşit dintr-un cocon este liber; conceptul de libertate nu are nimic nobil în el, dar omul care însoţeşte conceptul de libertate are ceva nobil în el; omul este singura fiinţă care înţelege libertatea şi pentru care libertatea înseamnă ceva; de fapt, omul este singura fiinţă care şi-a dat viaţa pentru libertate;

indigestia

2007-12-28T13:17:00.000-08:00

mănînci mult, iar stomacul tău nu mai poate mistui alimentele; indigestia este şi o indispoziţie; se manifestă în preajma sărbătorilor, fiind, de cele mai multe ori, asociată acestora; indispoziţia este provocată de lăcomie; mai este un tip de indigestie - indigestia intelectuală ; acesta se manifestă, ca şi cea digestivă, tot cu dureri de cap, ameţeli, greţuri; aceasta este provocată fie de cititul în exces în lipsa unui antrenament, fie nu te duce capul; în concluzie: indigestia este o boală provocată de lăcomie şi se manifestă numai dacă eşti lipsit de antrenament sau eşti prost;

27

2007-12-27T13:28:00.000-08:00

la mulţi ani!

26

2007-12-26T13:36:00.000-08:00

la mulţi ani!

25

2007-12-25T12:00:00.001-08:00

la mulţi ani!

2007-12-24T13:10:00.000-08:00

v-aţi întrebat vreodată dacă este o urare sinceră? cînd cineva îţi face o urare oare nu se gîndeşte în primul rînd la binele lui, pentru că cine ştie, oarecum urarea, printr-un mister, se va întoarce la el; şi faptele cele mai bune sînt rezultatul egoismului;

specii

2007-12-23T04:48:00.000-08:00

despre specii se poate vorbi din două puncte de vedere: în primul rînd ca făcînd parte dintr-o specie şi-n acest caz discuţia îl cuprinde şi pe vorbitor, dar nu ca individ cu o identitate proprie, ci ca individ care împrumută identitatea şi valorile speciei din care face parte, ca individ subordonat speciei şi care nu se poate sustrage speciei; în cel de-al doilea caz, se vorbeşte despre specie; în acest caz specia este ceva exterior vorbitorului, privirea lui vine din afară, iar privitorul îşi afirmă puternic propria sa identitate, existînd posibilitatea să avem un transfer de atribute de la o specie la alta;

lumea modernă

2007-12-22T12:31:00.000-08:00

lumea modernă ne vinde un concept cu totul special, acela de excitare continuă; acesta este pus în legătură cu cel de a-te-simţi- bine; aceste două idei-concepte sînt opuse celor tradiţionale de linişte şi cel, specific creştin, de efort continuu;

despre dreptate

2007-12-21T13:16:00.000-08:00

"fiat iustitia, pereat mundus!" - "să se facă dreptate (chiar de-ar fi) să piară lumea"

întrebare

2007-12-20T11:45:00.000-08:00

ce este aceia o întrebare bună? cînd ştim că am pus o întrebare bună? o întrebare bună trebuie să atingă miezul problemei sau trebuie să pregătească terenul pentru o altă întrebare?

despre rigoare

2007-12-19T11:47:00.000-08:00

rigor - înţepenire, rigiditate; (fig.) asprime, duritate, rigiditate; dacă ar fi să ne luăm după latini rigoarea ar presupune o rigiditate, o înţepenire în ceva, care se combină cu o anumită asprime pentru a se realiza acest lucru, deoarece trebuie să înţelegem următorul fapt: pentru a reţine ceva între anumite limite trebuie să existe un sistem de sancţiuni, iar aplicarea acelor sancţiuni trebuie făcută şi cu ajutorul forţei; şi mai important rigoarea necesită oprirea; lipseşte dinamica acţiunii, care este înlocuită cu o dinamică imanentă;

citat

2007-12-18T13:00:00.000-08:00

înşiruire de cuvinte ce aparţin unei persoane, fie ea celebră sau nu; cioran: "am avut toată viaţa mea o pretenţie extraordinară: de a fi omul cel mai lucid pe care l-am cunoscut"; şi nici măcar nu-mi place cioran;

cuvîntul

2007-12-17T09:51:00.000-08:00

"la început era cuvântul şi cuvântul era cu dumnezeu şi cuvântul era dumnezeu" - ioan 1.1; aflăm că deumnezeu este cuvîntul, nu cuvîntul este dumnezeu, cum ar crede unii; eco spune că ceea ce ne face să vorbim sînt semnele; rostim cuvinte nu pentru că noi am ales acest lucru, ci pentru că semnele ne obligă; pe lîngă faptul că este o înşiruire de litere, ce trebuie rostite, cuvîntul trebuie să mai aibă ceva pentru a-şi atinge rostul - înţeles, sens şi aici revenim la punctul de plecare, pentru că sensul, înţelesul are ceva divin în el; înţelesul, sensul reprezintă conţinutul cuvîntului, iar literele sînt cele care dau forma; dar natura divină a cuvîntului nu este cuprinsă atît în sensul lui cît în informaţia transmisă, căci putem avea un înţeles dar să nu avem informaţie şi să avem o tautologie, adică o mulţime vidă;

adevărul în opera de artă

2007-12-16T11:48:00.000-08:00

el aparţine în totalitate autorului, dar ceea ce este adevărat aparţine cititorului; fără cititor opera de artă rămîne suspendată în eternitate, între cer şi pămînt, numai a autorului, singură, înfruntînd necunoaşterea; despărţirea aceasta este împotriva firii, nu atît inestetică, cît a-estetică, deoarece vocaţia operei de artă este de a fi estetică;

prostia

2007-12-15T13:33:00.000-08:00

capacitatea de a gîndi limpede şi fără efort

comportamentul etic

2007-12-14T10:50:00.000-08:00

fiecare sistem politic este susţint de un anumit tip de comportament etic; el reprezintă, pe de o parte, atitudinea pe care o dezvoltă individul raportată la putere, pe de altă parte, faptele pe care le exercită acelaşi individ raportate la aceeaşi putere; faţă de putere individul dezvoltă şi conservă un anumit tip de comportament care îl ajută să-şi mărească profitul, ar spune doctrina economică, sau să obţină maximul de bună-stare, spun eu; deci, comportamentul etic este rezultatul deciziilor pe care le ia individul, precum şi a acţiunilor desfăşurate de acesta şi care nu sînt rezultatul deciziilor sale; uneori comportamentul etic se opune mentalităţii, alteori acesta este compatibil cu mentalitatea, dar neidentificîndu-se cu mentalitatea; comportamentul etic trebuie disociat de mentaliate; un comportament etic îndelung exersat poate duce la schimbarea mentalităţii, asta numai în cazul cînd mai mulţi indivizi desfăşoară acelaşi comportament etic; să mai spunem că, exersînd un anumit comportament etic individul reuşeşte să-şi conserve habitatul, izbîndind totodată să-şi asigure supravieţuirea socială;

demos&kratos

2007-12-13T12:03:00.000-08:00

Democraţia disipează ideile de dreptate , adevăr, justiţie, libertate (ideile generale pe care se construiesc ideologiile), le fărîmă în mii de bucăţele, relativizîndu-le şi împrăştiindu-le , dîndu-le spre gestionare diferitelor instituţii; dacă democraţia a reuşit ceva în această direcţie este că nu mai avem de-a face în sistemele democratice cu ideea unitară de dreptate, adevăr, justiţie, libertate etc., nu mai avem de-a face cu clasica luptă dintre bine şi rău (toate aceste idei sunt implicate în această luptă, direct sau indirect, deoarece altfel n-ar fi putut să se dezvolte şi să capete forţă), ci avem de-a face cu o luptă a contextelor; relativizarea acestor idei, atît de absolute în secolul trecut se datorează tocmai importanţei pe care a căpătat-o contextul în lumea nouă; astfel s-a născut un mic paradox al societăţii moderne; spre deosebire de societatea veche unde ideile mari, ca şi cauzele, erau absolute, dar nu universale, în societatea modernă ideile de adevăr, dreptate, libertate etc.,(cele impuse de societatea non-religioasă), s-au universalizat, dar nu mai sunt absolute; s-au universalizat prin contextualizare. Să luăm ca exemplu dreptatea; spunem că oriunde dreptatea este acceptată ca o idee sau ideal nobil de urmărit şi stabilit; spre deosebire de regimurile democratice în regimurile totalitare sau clasice dreptatea era văzută îndeosebi sub aspectul absolut: era absolută pentru că numai divinitatea era dreaptă şi apoi în cazul regimurilor totalitare era absolută pentru că numai cei care deţineau puterea împărţeau dreptatea sau erau cei drepţi; democraţia a instituit uzul noţiunii de dreptate la nivelul cotidianului, ea fiind accesibilă oricui şi fiind o rezultantă firească a acţiunilor umane; astfel ea a devenit universală, nemaifiind absolută, totuşi, ca un nou mic paradox ea şi-a păstrat anumite caracteristici vechi şi anume prin contextualizare ea capătă prerogative imperative, de necesitate; de aici şi slăbiciunile acestui sistem politic.

demos&kratura

2007-12-12T09:13:00.000-08:00

n-are rost să ne ocupăm cu originea acestui termen; democratura este un simulacru al democraţiei; ştim cum stă treaba; alegeri dirijate, directive, oameni politici numiţi etc; dar şi democraţia se poate transforma într-o democratură, nu la nivel instituţional ci la nivel mental; cetăţenii liberi şi democraţi riscă să cadă în capcana celui care nu se mai îndoieşte de nimic; el se trezeşte aruncat în postura de cetăţean liber care exportă democraţia cu forţa în credinţa că acest lucru (democraţia) şi-l doreşte fiecare om, pornind de la ideea măreaţă că toţi oamenii raţionali îşi doresc să trăiască într-un sistem democratic, confundînd sistemul democratic cu democraţia din capul lor;

trădarea

2007-12-11T12:21:00.000-08:00

ce-i trădarea? nici o comunitate nu a încurajat acţiunea de trădare; ea a fost considerată un act laş, reprobabil cultural, pedepsit drastic, pentru faptul că era o acţiune extremă, decisivă, ce urmărea de cele mai multe ori distrugerea grupului din care făcea parte trădătorul; acţiunea de trădare vulnerabilizează grupul originar al trădătorului şi-l expune acţiunilor distrugătoare ale grupului gazdă; trădarea este un act izvorît din oportunism şi reprezintă pentru trădător o oportunitate de deal; altfel spus trădătorul împarte ce cei din grupul gazdă ceva ce deţine numai el în schimbul a ceva; urmînd acest fir putem trage concluzia că actul de trădare este un act democratic prin care se distruge monopolul asupra unui bun; deci actul de trădare nu-i un act imoral cît un act economic;

angoasa

2007-12-10T13:21:00.000-08:00

pentru cei care nu ştiu angoasa este o stare de nelinişte permanentă; pentru completări vezi

sau stare provocată de contracţia regiunii epigastrice, ce se vrea însoţită de respiraţie rapidă şi sacadată, precum şi de tristeţe excesivă; angoasa te înstrăinează de cei din jurul , îţi provoacă migrene, stări de vomă, dureri musculare inexplicabile, mersul pe jos devine o povară, stări de oboseală, şi de cele mai multe ori precede depresia; depresia fiind boala regală a existenţialismului;

mi se rupe

2007-12-09T13:57:00.000-08:00

mi se rupeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee!

economia de piaţă

2007-12-08T10:43:00.000-08:00

dincolo de aspectul economic al problemei, să ne gîndim la celălalt aspect, cel al moralei pe care o presupune economia de piaţă; pentru că economia de piaţă are o latură morală destul de accentuată; adică ea selectează actorii morali de pe piaţă şi-i propulsează mai departe; aş pune în directă relaţie capacitatea de a economisi cu perioadele de abstinenţă obligatorii pentru orice individ religios (din cîte ştiu eu fiecare religie are astfel de perioade); cei care l-au studiat pe weber nu vor fi de acord;

despre lucruri pe care am vrea să le uităm

2007-12-07T12:32:00.000-08:00

unele lucruri am dori să nu ni se întîmple; cînd ne certăm cu iubita am dori să nu o fi cunoscut; cînd ne moare cineva drag am dori să fim departe; cînd ne îmbolnăvim am dori să nu fim noi cei bolnavi; cînd ne împiedicăm am dori să nu fim văzuţi de cineva; cînd murim am dori să nu ne fi născut;

geniul

2007-12-06T10:54:00.000-08:00

"geniul este inteligenţa care îşi cunoaşte limitele", camus; o definire a geniului care democratizează ideea de genialitate, transformînd-o într-o inteligenţă iscoditoare, socratică;

giovanni papini

2007-12-05T13:21:00.001-08:00

"Unul din principiile noastre fundamentale e acesta: să nu ataci niciodată pe nimeni. Să trecem în revistă situaţiile posibile. Dacă cel pe care vreţi să-l atacaţi e celebru şi respectat, atacîndu-l lăsaţi impresia că o faceţi din invidie şi gelozie – dacă însă e aşa şi aşa, îi daţi prea multă importanţă luîndu-vă de el şi obţineţi astfel un rezultat chiar opus faţă de cel pe care l-aţi urmărit – dar dacă e cineva care începe să zbiere, îi faceţi publicitate şi e clar că doar atîta aşteaptă unul ca ăla, care se bucură şi dacă-i ciomăgit, numai să se vorbească despre el – dacă e italian nu trebuie, fireşte dintr-un nobil naţionalism, să ne dărîmăm propriile valori – dacă e străin nu e bine să ne încredem prea mult în judecata noastră, pentru că nu cunoaştem limba lui, cultura lui, tipul de civilizaţie în mijlocul căreia s-a născut şi a crescut – dacă e unul care scrie cărţi complicate, trebuie să-l lăsăm în pace pînă cînd am studiat în profunzime acea problemă şi pe următoarea şi pe toate celelalte fără care n-o înţelegem pe prima şi tot aşa mai departe, încît stăm cu mîinile încrucişate ani de zile şi-i dăm prilejul ăluia să facă avere şi să dea ortu’ popii – dacă e unul care scrie lucruri slabe nu merită să le luăm în seamă pentru a le distruge, că şi-aşa se discreditează de la sine – dacă e om violent şi mînios, cunoscut ca duelgiu şi bătăuş, nu-i bine să-l aţîţăm fiindcă ne-am putea pomeni cu un duel sau o pălmuială în plină stradă – dacă e unul c-un purcoi de bani sau vreo funcţie sau e în fruntea unei firme, nu-i bine să ne luăm în gură cu el fiindcă astfel ratăm orice speranţă să căpătăm din partea lui favoruri şi avantaje – dacă e foarte tînăr trebuie să-l compătimim şi să aşteptăm – dacă e cam de vîrsta noastră e bine să-l ocolim din spirit de frăţie – dacă e bătrîn să-l lăsăm în pace din respect. Aţi înţeles? Spuneţi-mi dacă apare altă situaţie în afara celor de mai sus şi vom găsi o soluţie şi pentru aceea." (giovanni papini), trad. laszlo alexandru

"poetul negritudinii"

2007-12-04T11:41:00.000-08:00

"şi-acum asemeni unui elefant adormit/tu dormi în braţele morţii"

moartea

2007-12-03T10:50:00.000-08:00

substantiv comun, genul feminin, numărul singular (că doar o moarte are omul); oprirea definitivă a tuturor funcţiilor vitale; ireversibilă; moartea este singurul lucru cu adevărat important pentru om; cu adevărat tragic; doar creştinismul a încercat să înlocuiască tragedia morţii cu tragedia pierderii mîntuirii; dilema omului modern: ce preferăm tragedia morţii sau tragedia pierderii mîntuirii?

fără titlu

2007-12-02T13:51:00.000-08:00

dacă un lucru nu are nume înseamnă că el nu există?! dacă un lucru nu există înseamnă că nu va avea nume?! dacă avem doar un nume înseamnă că lucrul există?!

patriotismul

2007-12-01T12:06:00.001-08:00

se spune că patriotismul este dragostea de ţară dezvoltată în decursul istoriei; patriotismul este strîns legat de patrie şi se moşteneşte; ţine de un spaţiu anume şi e o chestie ideologică; întăreşte coeziunea grupului care ocupă acel spaţiu şi oferă oricărui individ din grup sentimentul apartenenţei la acel grup; apartenenţa la un grup îi dă oricărui individ sentimentul de putere, totodată, pentru că i se oferă protecţie, individul este obligat să adere la proiectele grupului; altfel grupul îl ostracizează; mai este şi situaţia cînd individul nu se regăseşte în proiectele grupului, în această situaţie individul se exilează sau pleacă din grup de bunăvoie şi aderă la alt grup; mai există o posibilitate în acestă situaţie cînd individul îşi impune un exil interior şi nu mai beneficiază de protecţia totală a grupului; el nici nu va părăsi grupului, nici nu va fi exclus de către acesta, ci va fi izolat în cadrul grupului, marginalizat, cu posibilitatea revenirii în viaţa publică; pînă la urmă asta înseamnă grupul, viaţă publică;

congo, leopold sedar senghor

2007-11-30T12:02:00.000-08:00

Oh, Congo culcat în patul tău de păduri, regina Africii domesticite
în care faluşii munţilor îţi ţin sus pavilionul
căci tu eşti femeie în capul meu în limba mea, căci tu eşti femeie în pântecul meu
mamă a tuturor lucrurilor cu nări, de crocodili de hipopotami lamantini iguane păsări pesti,
mamă a revărsărilor, doica grânarelor.
Femeie vârtoasă! Apă larg deschisă vâslei şi etravei pirogilor
tu Sao iubita mea cu coapse sălbatice, cu braţe prelungi de nufăr calm
nepreţuită femeie din Uzugu, trup de untdelemn neprihănit şi piele de noapte adamantină.

a scrie, scrisul, scriind, scriitorul

2007-11-29T11:53:00.000-08:00

a scrie devine cu timpul o dependenţă; scrisul se transformă într-un drog ucigător; scriind ajungi un mincinos rafinat; scriitorul este un sofist frumos;

despre utilitatea sofismului

2007-11-28T10:53:00.000-08:00

este un raţionament; adevărat ca şi construcţie, dar fals ca şi conţinut sau formă validă, conţinut eronat; sofismul se construieşte pe marginea realităţii, pe fenomenele marginale; un sofism se poate construi şi pe faptul cum accentuiezi un cuvînt sau după cum se alternează în interiorul aceluiaşi raţionament cu înţelesurile aceluiaşi cuvînt; este cunoscută măiestri alui socrate cînd îi punea în încurcătură pe interlocutorii săi jonglînd cu înţelesurile diferite ale aceluiaşi cuvînt; de-aici i s-a tras şi numele, în unele medii, de sofist; dacă ne raportăm strict la această problemă acei indivizi supăraţi nu erau departe de adevăr, însă problemă trebuie privită dintr-o perspectivă mult mai largă; sofismul poate fi utilizat ca o armă a raţiunii, el avînd rolul de a-l lovi pe duşman prin surprindere, de a-i slăbi acestuia raţionamentele şi-n unele momente de a-i adormi vigilenţa; sofismul derutează raţionamentul celuilalt, îl fragmentează, aproape că are acelaşi rol ca metafora în cadrul limbajului, acela de a dizloca raţionamentul şi a-l trimite pe alte căi; deci oferă alte oportunităţi raţionamentului liniar; un alt lucru este acela că sofismul întăreşte raţionamentul valid; supunîndu-l la presiunea falsului el îi oferă raţionamentului valid posibilitatea de a-şi întări poziţia dominantă, este ca în cazul teoriilor ştiinţifice care trebuie supuse experimentelor pentru a li se verifica adevărul;

heidegger şi o afirmaţie

2007-11-27T12:02:00.000-08:00

heidegger spunea că filozofia este o ştiinţă, pentru că are o metodă; iar această metodă poartă numele de fenomenologie; se ştie că fiecare ştiinţă posedă propria ei metodă de cercetare; este condiţia sine qua non a unei discipline în a deveni ştiinţă; mi se pare că tot el spunea următorul lucru, că fiecare adevăr spus de filozofie a devenit ştiinţă; şi aici chestiunea că-n spatele fiecărui adevăr al filozofiei se ascunde o metodă, sau stă o metodă, de unde putem trage concluzia că filozofia dispune de mai multe metode sau fenomenologia nu este unica metodă a filozofiei; de unde apare întrebarea o ştiinţă care posedă mai multe metode mai poate apare ca ştiinţă sau devine o pseudo-ştiinţă, pentru că în acest fel ea poate inventa cîte o metodă pentru fiecare afirmaţie a sa, de unde putem spune că poate explica orice?

zarathustra

2007-11-26T11:51:00.001-08:00

"voi căutaţi în sus, cînd jinduiţi după nălţare; eu îmi cobor privirea, fiindcă sunt la nălţime;
care poate dintre voi să rîdă şi să fie la nălţime totodată?
cel ce suie pe munţii cei mai înalţi, acela rîde deasupra tuturor tragediilor, închipuite şi trăite"
zarathustra, despre citit şi scris(I, p.37-38)

aş fi vrut să fiu grădinar

2007-11-25T11:57:00.000-08:00

aş fi vrut să fiu poet, leopod sedar senghor m-aş fi numit sau poate poetul negritudinii; aş fi vrut să fiu romancier gabriel garcia marquez m-aş fi numit, sau poate hemingway, sau poate kafka, sau poate..., m-aş fi putut numi orice pentru că aş fi meritat; aş fi vrut să fiu grădinar; cu o pălărie mare, aurie, cu borurile roase de soare, m-aş fi plimbat într-un tricou rupt pe piept, în formă de inimă, cu un cleşte mare de tăiat spini; grădinar aş fi vrut să fiu ca să fac dragoste cu florăreasa, pe un pat de petale de trandafir şi după aceea să-i culeg petalele din părul ei negru; aş fi vrut să fiu grădinar ca să cultiv grădina, iar iarna să fac dragoste cu florăreasa;

despre definiţie

2007-11-24T08:52:00.000-08:00

definiţia opreşte timpul; mai exact îl încetineşte pînă acolo încît îi dă consisteţă , altfel obiectul definit se pierde în prezentul trecut, se diluează în incosistenţa timpului nerepetat; repetiţia este cea care reuşeşte să surprindă infinitul finitului; temelia şi temeiul sînt cele două părţi constituente ale definiţiei; temelia este ceva-ul supus definiţie, obiectul definiţiei, iar temeiul este definiţia însăşi; cum spunea cineva, temelia presupune pămîntul, iar temeiul teritoriul; prin definiţie temeiul ia în stăpînire temelia şi îl fixează între graniţele sale; îl teritorializează;

definiţia

2007-11-23T11:18:00.000-08:00

un/o ceva poate fi definit atît prin ceea ce este el/ea, dar şi prin ceea ce acel ceva nu este; în primul caz folosim afirmaţia - spunem despre philo- sophia că este dragostea de înţelepciune, de unde importanţa erosului; în cel de-al doilea caz folosim negaţia, spunînd despre fiinţă ceea ce nu este ea, de unde importanţa nimicului; în cel de-al doilea caz metoda seamănă mai mult cu metoda dedectivilor, pentru că încerci să conturezi identitatea, caracteristicile, scopul etc suspectului eliminînd pe rînd variantele neproductive; însă metoda negaţiei mai are un rol acela de a localiza suspectul, de a-i oferi un loc; într-o anchetă grea nu vorbim de un singur suspect, ci de un cerc de suspecţi, ca în filmele cu poirot; pentru a restrînge cercul de suspecţi, trebuie verificate alibiurile; astfel putem identifica falşii suspecţi; filosoful are de condus o anchetă grea şi încîlcită;

pentru cunoscători

2007-11-22T11:18:00.001-08:00

"nous ne trouverons jamais le sens de quelque chose (phenomene humain, biologique ou meme physique), si nous ne savons pas quelle est la force qui s'approprie la chose, qui l'exploite, qui s'en empare ou s'exprime en elle; un phenomene n'est pas une apparence ni meme une apparition, mais un signe, un syptome qui trouve son sens dans une force actuelle: la philosophie tout entiere est une symptomatologie et une semeiologie; les sciences sont un systeme symptomatologique et semeiologique; a la dualite metaphysique de l'apparence et de l'essence, et ausi a la relation scientifique de l'effet et de la cause..." - gilles deleuze, nietzsche et la philosophie.

punctul de vedere

2007-11-21T10:59:00.000-08:00

cu toţii avem opinii; intersecţia opiniilor dă un punct de vedere; deleuze caracterizeză punctul de vedere ca fiind intersecţia unor drepte; dreptele ce se intersectază reprezintă opiniile, iar ceea ce rezultă în urma intersecţiilor este un punct, un punct de vedere; punctul de vedere este şi el tot o opinie, dar, ca să spunem aşa, este superioară opiniei pentru că reprezintă, nu atît suma opinilor, cît faptul că reprezintă opinia tare, neutră, rezultanta confruntării opiniilor; este opinia ce s-a impus; sau unii o vor numi metaopinie, dar nu e;

Pablo Neruda

2007-11-20T02:49:00.001-08:00

Cine moare?

Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei,urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
cine nu-si schimba existenta;
cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul
unui vartej de emotii,acele emotii care fac ochii sa
straluceasca,oftatul sa surada,
si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este
nefericit in lucrul sau;
cine nu risca certul pentru incert pentru a-si
indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte
sfaturile "responsabile".

Moare cate putin cine nu calatoreste;
cine nu citeste;
cine nu asculta muzica;
cine nu cauta harul din ei el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea;
cine nu se lasa ajutat.

Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si
de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.

Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte
de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine
nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.

Evitam moartea cate putin ,amintindu-ne intodeauna ca
"a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul
fapt de a respira.

nefiinţa vs veşnicia

2007-11-19T09:21:00.000-08:00

a trece în nefiinţă nu este totuna cu a trece la cele veşnice; cei care spun - "a trecut în nefiinţă", folosesc expresia ca fiind opusă vieţii, iar viaţa este înţeleasă ca fiinţare; total greşit; cei care au cît de cît habar nu confundă cei doi termeni; deci, nefiinţa nu este opusă vieţii, ci fiinţării; pe de altă parte, nu este vorba de opusul fiinţării, ci de lipsa fiinţei; astfel, "a trece în nefiinţă" reprezintă urma conştiinţei filosofice din educaţia noastră, pe cînd "a trece la cele veşnice" reprezintă urma conştiinţei religioase din cultura noastră;

depresia la noi

2007-11-18T08:45:00.000-08:00

am spus odată cuiva cultivat că trec printr-o perioadă mai grea; că trec printr-o perioadă depresivă; mi-a răspuns că el nu are probleme cu capul;

hello

2007-11-17T11:16:00.000-08:00

am venit! si ce?! voi pleca... si ce!? nimic nu este sigur pe lume, nimic nu trezeste interesul nimanui; ne gasim aruncati intr-o lume straina si agitata, fara a putea alege daca acest lucru ne este pe plac; sintem fortati sa fim in acest loc, chiar daca ne place sau nu; cu timpul ne obisnuim, iar obisnuinta devine ceva de dorit, da dependenta, ;si ceea ce ne place sau nu devine o placere - nimic nu este mai placut decit sa simti ca traiesti; yes, o, yes! parca e un film porno... viata, in general;